Smerenia, cea pe care Sfântul Ioan Scărarul o numește „un har fără de nume”, are, în paginile Patericului, chipuri felurite. Niciodată nu este în întregime epuizată în vreo definiție, mereu are chipuri surprinzătoare și modulații neașteptate. Impredictibilă se dovedește și o discuție despre smerenie, purtată de doi asceți, între care se legase o prietenie: avva Petru Pionitul și avva Epimachos. Cândva, când toată comunitatea mânca împreună, pe ei i-au silit să se așeze la masa bătrânilor. După foarte multe insistențe, singurul care a acceptat să meargă a fost Petru Pionitul. La final, Epimachos l-a apostrofat: „Cum ai îndrăznit să te duci la masa bătrânilor?”. Surpriza vine odată cu răspunsul ascetului: „Dacă rămâneam cu voi, frații m-ar fi îndemnat pe mine să dau primul binecuvântarea, ca fiind mai mare decât voi, pe când la masa bătrânilor eram cel mai mic dintre toți și mai smerit în cuget”.
Cei doi prieteni caută împreună smerenie, dar fiecare o face în conformitate cu propria înțelegere a lucrurilor. Epimachos nu merge la masă cu bătrânii, din smerenie, pentru că nu se consideră vrednic și e mirat de îndrăzneala prietenului său. Avva Petru tot pentru smerenie se duce. Care din ei avea dreptate? Cel mai probabil că aveau amândoi, fiecare pe calea sa și în limitele gândirii sale. Împreună, cele două atitudini ar putea să ne ofere o imagine amplă, dar și ierarhizată, asupra smereniei.
Epimachos este exponentul primei trepte a smereniei, ori, mai degrabă, pe un etaj al căutării. Câtă vreme te găsești aici, smerenia încă îți este străină, nu ai reușit să o interiorizezi cu totul. Smerenia înseamnă încă o sumă de gesturi exterioare, de eforturi și de reguli. Încă smerenia înseamnă să lupți acerb împotriva mândriei și a pornirilor ei, a iluziilor pe care le generează, a părerii de sine. Smerenia avvei Epimachos înseamnă să refuzi cu încăpățânare să primești o cinste care nu ți se cuvine, dar în același timp să rămâi înrădăcinat în propriile convingeri, departe de ascultare.
Pe de altă parte, smerenia avvei Petru Pionitul este vie, interiorizată și creativă. Ea amintește de felul în care Sfântul Vasile cel Mare alege să testeze smerenia unui frate. Sfântul Vasile vrea să hirotonească un diacon, așa întreabă într-o obște monahală dacă este vreun frate cu adevărat ascultător. Când acela este chemat, arhiereul îi cere să-i toarne apă să se spele pe mâini. Apoi, după ce se spală, inversează rolurile și se oferă să îi toarne el. Abia în clipa în care fratele primește, sfântul confirmă smerenia. În anumite situații, smerenia înseamnă să refuzi, iar în altele să primești, după cum arată limpede atât Sfântul Vasile cel Mare, cât și avva Petru.
Mai mult decât atât, în orice promovare există și un mare potențial de smerenie, care așteaptă să fie descoperit. De aceea, gestul avvei Petru împreună cu explicația lui, cu felul în care motivează de ce a acceptat să meargă la masă cu bătrânii, arată că nejudecarea este calea ascetică autentică, iar judecățile noastre înșelătoare și abuzive.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius