Slujitori ai noii alianţe a Duhului

[Convergențe - Lumina]

Mergem împreună spre Crăciun



Slujitori ai noii alianţe a Duhului


1. Slujirea Duhului

Data trecută am comentat definiţia pe care o dă Paul despre preoţi ca "slujitori ai lui Cristos". În Scrisoarea a doua către Corinteni găsim o afirmaţi aparent diferită. El scrie: "El ne-a făcut vrednici să fim slujitori ai noii alianţe, nu ai literei, ci ai Duhului, pentru că litera ucide, pe când Duhul dă viaţă. Iar dacă slujirea [care duce] spre moarte, cu litere săpate în piatră, a fost atât de plină de măreţie încât fiii lui Israel nu puteau să se uite la faţa lui Moise din cauza măreţiei feţei lui, chiar dacă era trecătoare, cu cât mai măreaţă nu va fi slujirea Duhului?" (2Cor 3,6-8).

Paul se defineşte pe sine însuşi şi pe colaboratorii săi "slujitori ai Duhului" şi slujirea apostolică o "slujire a Duhului". De fapt, confruntarea cu Moise şi cultul vechii alianţe nu lasă îndoială că în acest text, ca în multe altele din aceeaşi Scrisoare, el vorbeşte despre rolul conducătorilor în comunitatea creştină, adică al apostolilor şi al colaboratorilor lor.

Cine cunoaşte raportul care există pentru Paul între Cristos şi Duhul ştie că nu există contradicţie între faptul de a fi slujitori ai lui Cristos şi faptul de a fi slujitori ai Duhului, ci continuitate perfectă. Duhul despre care se vorbeşte aici este de fapt Duhul lui Cristos. Însuşi Isus explică rolul Mângâietorului faţă de el, atunci când le spune apostolilor: el va lua din ce este al meu şi vă va vesti vouă, el vă va aminti ceea ce v-am spus, el îmi va da mărturie...

Definiţia completă a slujirii apostolice şi sacerdotale este: slujitori ai lui Cristos în Duhul Sfânt. Duhul arată calitatea sau natura slujirii noastre care este o slujire "spirituală" în sensul puternic al termenului; adică nu numai în sensul care are ca obiect spiritul omului, sufletul lui, ci şi în sensul care are ca subiect, sau ca "agent principal", aşa cum spunea Paul al VI-lea, Duhul Sfânt. Sfântul Irineu spune că Duhul Sfânt este "însăşi comuniunea noastră cu Cristos"1.

Puţin mai sus, în aceeaşi Scrisoare a doua către Corinteni, apostolul a ilustrat acţiunea Duhului Sfânt în slujitorii noii alianţe cu simbolul ungerii: "Iar cel care ne întăreşte împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns este Dumnezeu, cel care ne-a însemnat cu sigiliul său şi a pus în inimile noastre arvuna Duhului" (2Cor 1,21 şi urm.).

Sfântul Atanasiu comentează astfel textul acesta: "Duhul este numit şi este ungere şi sigiliu... Ungerea este suflul Fiului, în aşa fel încât acela care-l are pe Duhul să poată spune: . Sigiliul îl reprezintă pe Cristos, aşa încât acela care este însemnat de sigiliu să poată avea forma lui Cristos"2. Ca ungere, Duhul Sfânt ne transmite parfumul lui Cristos; ca sigiliu, forma, sau imaginea sa. De aceea nu este nici o dihotomie între slujirea lui Cristos şi slujirea Duhului, ci unitate profundă.

Toţi creştinii sunt "unşi"; însuşi numele lor nu înseamnă altceva decât asta: "unşi", după asemănarea lui Cristos, care este Unsul prin excelenţă (cf. 1In 2,20.27). Însă Paul vorbeşte aici despre opera sa şi a lui Timotei ("noi") faţă de comunitate ("voi"); de aceea este evident că se referă îndeosebi la ungerea şi la sigiliul Duhului primite în momentul în care au fost consacraţi slujirii apostolice, pentru Timotei prin impunerea mâinilor apostolului (cf. 2Tim 1,6).

Trebuie neapărat să redescoperim importanţa ungerii Duhului pentru că în ea, sunt convins, este cuprins secretul eficacităţii slujirii episcopale şi preoţeşti. Preoţii sunt în mod esenţial nişte consacraţi, adică nişte unşi. "Domnul nostru Isus - se citeşte în Presbyterorum ordinis - "pe care Tatăl l-a sfinţit şi l-a trimis în lume" (In 10,36) face întregul său Trup Mistic părtaş de acea ungere a Duhului pe care a primit-o El însuşi". Acelaşi decret conciliar are grijă însă să scoată imediat în evidenţă specificul ungerii conferită de sacramentul Preoţiei. Pentru aceasta spune: "preoţii, în virtutea ungerii Duhului Sfânt, sunt însemnaţi cu un caracter special şi astfel sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul, aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul"3.


2. Ungerea: figură, eveniment şi sacrament

Ungerea, ca şi Euharistia şi Paştele, este una din acele realităţi care sunt prezente în toate cele trei faze ale istoriei mântuirii. De fapt, este prezentă în Vechiul Testament ca figură, în Noul Testament ca eveniment şi în timpul Bisericii ca sacrament. În cazul nostru, figura este dată de diferitele ungeri practicate în Vechiul Testament; evenimentul este constituit de ungerea lui Cristos, Mesia, Unsul, la care tindeau toate figurile ca la împlinirea lor; sacramentul este reprezentat de acel ansamblu de semne sacramentale care prevăd o ungere ca rit principal sau complementar.

În Vechiul Testament se vorbeşte de trei tipuri de ungere: ungerea regală, sacerdotală şi profetică, adică ungerea regilor, preoţilor şi profeţilor, chiar dacă în cazul profeţilor e vorba în general de o ungere spirituală şi metaforică, adică fără un ulei material. În fiecare din aceste trei ungeri schiţează un orizont mesianic, adică aşteptarea unui rege, a unui preot şi a unui profet care va fi Unsul prin excelenţă, Mesia.

Împreună cu investitura oficială şi juridică, prin care regele devine Unsul Domnului, ungerea, conform Bibliei, conferă şi o reală putere interioară, comportă o transformare care vine de la Dumnezeu şi această putere, aceste realităţi sunt tot mai clar identificate cu Duhul Sfânt. Ungându-l pe Saul ca rege Samuel spune: "Iată: Domnul te-a uns conducător peste Israel poporul său. Tu vei avea putere asupra poporului... Duhul Domnului te va investi şi pe tine şi vei deveni profet şi vei fi transformat într-un alt om" (1Sam 10,1.6). Legătura dintre ungere şi Duh este scoasă în evidenţă mai ales în cunoscutul text din Isaia: "Duhul Domnului este asupra mea, pentru că Domnul m-a consacrat prin ungere" (Is 61,1).

Noul Testament nu are ezitări în a-l prezenta pe Isus ca Unsul lui Dumnezeu, în care toate ungerile vechi au avut împlinirea lor. Titlul de Mesia, sau Cristos, care înseamnă, întocmai, Uns, este dovada cea mai clară pentru asta.

Momentul sau evenimentul istoric din care provine această împlinire este botezul lui Isus în Iordan. Efectul acestei ungeri este Duhul Sfânt: "Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi putere pe Isus din Nazaret" (Fap 10,38); însuşi Isus, imediat după botezul său, în sinagoga din Nazaret va declara: "Duhul Domnului este asupra mea; m-a consacrat prin ungere" (Lc 4,18). Isus era desigur plin de Duh Sfânt încă din momentul întrupării, dar era vorba de un har personal, legat de unirea ipostatică, şi de aceea necomunicabil. Ori, la ungere, primeşte acea plinătate de Duh Sfânt pe care, ca şi cap, va putea s-o transmită trupului său. Biserica trăieşte din acest har capital (gratia capitis).

Efectele triplei ungeri - regală, profetică şi sacerdotală - sunt grandioase şi imediate în slujirea lui Isus. În virtutea ungerii regale, el elimină împărăţia satanei şi instaurează împărăţia lui Dumnezeu: "Dacă eu scot diavolii cu Duhul lui Dumnezeu, împărăţia lui Dumnezeu a ajuns cu adevărat la voi" (Mt 12,28); în virtutea ungerii profetice el "anunţă săracilor vestea cea bună"; în virtutea ungerii sacerdotale oferă rugăciuni şi lacrimi în timpul vieţii sale pământeşti şi la sfârşit se oferă pe sine însuşi pe cruce.

După ce a fost prezentă în Vechiul Testament ca figură şi în Noul Testament ca eveniment, ungerea este prezentă acum în Biserică precum sacrament. Sacramentul ia din figură semnul şi din eveniment ia semnificaţia; ia din ungerile din Vechiul Testament elementul - uleiul, crisma sau unguentul parfumat - şi de la Cristos eficacitatea mântuitoare. Cristos n-a fost uns niciodată cu ulei fizic (în afară de ungerea din Betania), nici n-a uns vreodată pe cineva cu ulei fizic. În el simbolul a fost înlocuit de realitate, de "untdelemnul bucuriei" care este Duhul Sfânt.

Mai mult decât un sacrament unic, în Biserică ungerea este prezentă ca un ansamblu de rituri sacramentale. Ca sacramente de sine stătătoare avem mirul (care prin toate transformările trăite, provine, aşa cum atestă numele, de la vechiul rit al ungerii cu crismă) şi ungerea bolnavilor; ca parte din alte sacramente avem: ungerea botezială şi ungerea la sacramentul preoţiei. La ungerea crismală care urmează după botez se face referinţă explicită la tripla ungere a lui Cristos: "El însuşi te unge cu untdelemnul mântuirii, pentru ca făcând parte din poporul său să rămâi mereu preot, profet şi împărat pentru viaţa cea veşnică".

Din toate aceste ungeri, pe noi ne interesează în acest moment aceea care însoţeşte conferirea Preoţiei sacre. În momentul în care unge cu sfânta crismă palmele fiecărui hirotonit îngenuncheată în faţa sa, episcopul rosteşte aceste cuvinte: "Domnul Isus Cristos pe care Tatăl l-a uns cu Duhul Sfânt şi putere, să te păzească pentru sfinţirea poporului său şi pentru oferirea jertfei sale".

Şi mai explicită este referinţa la ungerea lui Cristos la consacrarea episcopală. Ungând cu ulei parfumat capul noului episcop, episcopul consacrator spune: "Dumnezeu, care te-a făcut părtaş de marea preoţie a lui Cristos, să reverse asupra ta ungerea sa mistică şi cu belşugul binecuvântării sale să dea rodnicie slujirii tale".


3. Ungerea spirituală

Există un risc, care este comun tuturor sacramentelor: acela de a ne opri la aspectul ritual şi canonic al hirotonirii, la validitatea şi liceitatea ei, şi de a nu da suficientă importanţă lui "res sacramenti", efectului spiritual, harului propriu al sacramentului, în acest caz la rodul ungerii în viaţa preotului. Ungerea sacramentală ne abilitează să îndeplinim anumite acţiuni sacre, cum ar fi a conduce, a predica, a instrui; ne dă, ca să spunem aşa, autorizarea de a face anumite lucruri, nu în mod necesar autoritatea în săvârşirea lor; asigură succesiunea apostolică, nu în mod necesar succesul apostolic!

Ungerea sacramentală, cu caracterul indelebil ("sigiliul"!) pe care-l imprimă în preot, este o resursă din care putem lua ori de câte simţim nevoia, pe care o putem, ca să spunem aşa, activa în orice moment al slujirii noastre. Se realizează şi aici ceea ce în teologie se numeşte "reviviscenţa" sacramentului. Sacramentul, primit în trecut, "reviviscit", reînvie şi eliberează harul său: în cazurile extreme pentru că este îndepărtat obstacolul păcatului (obex), în alte cazuri pentru că este înlăturată patina obişnuinţei şi se intensifică credinţa în sacrament. Se întâmpla ca şi cu un flacon de parfum. Noi putem să-l ţinem în buzunar sau să-l strângem în mână cât vrem, dar dacă nu-l deschidem parfumul nu se revarsă, este ca şi cum n-ar exista.

Cum s-a născut ideea unei ungeri actuale? O etapă importantă este constituită, încă o dată, de Augustin. El interpretează textul din Prima Scrisoare a lui Ioan: "Voi aţi primit ungerea..." (1In 2,27), în sensul unei ungeri continue, graţie căreia Duhul Sfânt, învăţător interior, ne permite să înţelegem înăuntru ceea ce ascultăm în exterior. De la el provine expresia "ungere spirituală", spiritalis unctio, primită în imnul Veni Creator4. Sfântul Grigore cel Mare, ca în multe alte lucruri, a contribuit la popularizarea acestei intuiţii augustiniene, pentru întregul Ev Mediu5.

O nouă fază în dezvoltarea temei ungerii se deschide cu sfântul Bernard şi sfântul Bonaventura. Cu ei se afirmă noua accepţie, spirituală şi modernă, a ungerii, care nu e legată atât de tema cunoaşterii adevărului, cât mai ales de cea a experienţei realităţii divine. Începând să comenteze Cântarea cântărilor, sfântul Bernard spune: "O asemenea cântare numai ungerea o învaţă, numai experienţa o face înţeleasă"6. Sfântul Bonaventura identifică ungerea cu devoţiunea, concepută de el ca "un sentiment suav de iubire faţă de Dumnezeu provocat de amintirea binefacerilor lui Cristos"7. Ea nu depinde de natură, nici de ştiinţă, nici de cuvinte sau de cărţi, ci "de darul lui Dumnezeu care este Duhul Sfânt"8.

În zilele noastre se folosesc tot mai des termenii uns şi ungere (anointed, anointing) pentru a descrie acţiunea unei persoane, calitatea unui discurs, a unei predici, dar cu o diferenţă de accent. În limbajul tradiţional, ungerea sugerează, aşa cum s-a văzut, mai ales ideea de suavitate şi dulceaţă, aşa încât a dat loc, în uzul profan, accepţiei negative de "vorbire sau atitudine mieroasă şi insinuantă, adesea ipocrită", şi adjectivului "unsuros", în sensul de "persoană sau atitudine în mod neplăcut ceremonioasă şi servilă".

În uzul modern, mai apropiat de cel biblic, ea sugerează mai degrabă ideea de putere şi forţă de convingere. O predică plină de ungere este o predică în care se percepe, ca să spunem aşa, freamătul Duhului; o vestire care zdruncină, care convinge de păcat, care ajunge la inima oamenilor. E vorba de o componentă tipic biblică a termenului, prezentă de exemplu în textul din Faptele Apostolilor, în care se spune că Isus "a fost uns cu Duh şi putere" (Fap 10,38).

Ungerea, în această accepţie, apare mai mult un act decât o stare. Este ceva ce persoana nu posedă în mod stabil, ci ajunge deasupra ei, o "cuprinde" pe moment, în exercitarea unei anumite slujiri sau în rugăciune.

Dacă ungerea este dată de prezenţa Duhului şi este dar al său, ce putem face noi pentru a o avea? Înainte de toate să ne rugăm. Există o promisiune explicită a lui Isus: "Tatăl ceresc îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer!" (Lc 11,13). Apoi să spargem şi noi vasul de alabastru asemenea păcătoasei în casa lui Simon. Vasul este eu-l nostru, uneori intelectualismul nostru arid. A-l sparge înseamnă a ne renega pe noi înşine, a-i ceda lui Dumnezeu, cu un act explicit, frâiele vieţii noastre. Dumnezeu nu-l poate încredinţa pe Duhul său celui care nu se încredinţează în întregime lui.


4. Cum se obţine ungerea Duhului

Aplicăm la viaţa preotului acest conţinut biblic şi teologic foarte bogat legat de tema ungerii. Sfântul Vasile spune că Duhul Sfânt "a fost prezent în viaţa Domnului, devenindu-i ungerea şi însoţitorul inseparabil", aşa încât "toată activitatea lui Cristos s-a desfăşurat în Duhul Sfânt"9. Aşadar, a avea ungerea înseamnă a-l avea pe Duhul Sfânt ca "însoţitor inseparabil" în viaţă, a face toate "în Duh", în prezenţa sa, cu conducerea sa. Ea comportă o anumită pasivitate, un a fi agitaţi, mişcaţi, sau, cum spune Paul, un "a ne lăsa conduşi de Duh" (cf. Gal 5,18).

Toate acestea se traduc, în exterior, când în suavitate, calm, pace, dulceaţă, devoţiune, emoţionare, când în autoritate, forţă, putere, autoritate, în funcţie de circumstanţe, de caracterul fiecăruia şi chiar de funcţia pe care o are. Exemplul viu este Isus care, mişcat de Duhul Sfânt, se manifestă ca blând şi smerit cu inima, dar, când e necesar, plin şi de autoritate supranaturală. Este o condiţie caracterizată de o anumită luminozitate interioară care dă facilitate şi stăpânire în săvârşirea lucrurilor. Un pic este ca "forma" pentru atlet şi inspiraţia pentru poet: o stare în care reuşim să dăm ceea ce este mai bun din noi.

Noi preoţii ar trebui să ne obişnuim să cerem ungerea Duhului înainte de a începe o acţiune importantă în slujba împărăţiei: o decizie care trebuie luată, o numire care trebuie făcută, un document care trebuie scris, o comisie care trebuie prezidată, o predică de pregătit. Eu am învăţat asta pe propria piele. Uneori a trebuit să vorbesc unui vast auditoriu, într-o limbă străină, eventual abia sosit dintr-o călătorie lungă. Întuneric total. Limba în care trebuia să vorbesc mi se părea că n-am cunoscut-o niciodată, incapacitate de a mă concentra asupra unei scheme, asupra unei teme. Şi cântarea de la început urma să se termine... Atunci mi-am amintit de ungere şi în grabă am făcut o scurtă rugăciune: "Tată, în numele lui Cristos, îţi cer ungerea Duhului!".

Uneori efectul este imediat. Se experimentează aproape fizic venirea ungerii asupra noastră. O anumită emoţie străbate trupul, claritate în minte, seninătate în suflet; dispare oboseala, nervozitatea, orice frică şi orice timiditate; se experimentează ceva din calmul şi autoritatea însăşi a lui Dumnezeu.

Multe rugăciuni ale mele, ca şi cele ale oricărui creştin, cred, au rămas neascultate, însă aproape niciodată rugăciunea pentru ungere. Se pare că în faţa lui Dumnezeu avem un fel de drept de a o reclama. După aceea chiar am speculat un pic asupra acestei posibilităţi. De exemplu, dacă trebuie să vorbesc despre Isus Cristos fac o alianţă secretă cu Dumnezeu Tatăl, fără a-l înştiinţa pe Isus, şi spun: "Tată, trebuie să vorbesc despre Fiul tău Isus pe care îl iubeşti mult: dă-mi ungerea Duhului tău pentru a ajunge la inima oamenilor". Dacă trebuie să vorbesc despre Dumnezeu Tatăl, contrariul: fac o înţelegere secretă cu Isus... Învăţătura despre Treime este minunată şi pentru aceasta.


5. Unşi pentru a răspândi în lume buna mireasmă a lui Cristos

În acelaşi context al Scrisorii a doua către Corinteni, apostolul, referindu-se tot la slujirea apostolică, dezvoltă metafora ungerii cu aceea a parfumului care este efectul ungerii; el scrie: "Mulţumire fie lui Dumnezeu care ne poartă întotdeauna la victorie în Cristos şi răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoaşterii sale. Căci noi suntem înaintea lui Dumnezeu mireasma plăcută a lui Cristos" (2Cor 2,14-15).

Asta ar trebui să fie preotul: buna mireasmă a lui Cristos în lume! Însă apostolul ne avertizează, adăugând imediat după aceea: "Noi avem această comoară în vase de lut" (2Cor 4,7). Ştim foarte bine, din recenta experienţă dureroasă şi umilitoare, ce înseamnă toate acestea. Isus le spunea apostolilor: "Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni" (Mt 5,13). Adevărul acestui cuvânt al lui Cristos este în mod dureros sub ochii noştri. Şi unguentul dacă-şi pierde mirosul şi se strică, se transformă în contrarul său, în duhoare, şi în loc să atragă la Cristos, îndepărtează de el. Pentru a răspunde şi la această situaţie Sfântul Părinte a convocat acest An al Sfintei Preoţii. O spune deschis în scrisoarea de convocare: "Există, din păcate, şi situaţii, niciodată deplorate îndeajuns, în care însăşi Biserica suferă datorită infidelităţii unor slujitori ai săi. Şi atunci lumea e cea care scoate din ele motiv de scandal şi de refuz". Scrisoarea papei nu se opreşte la această constatare; de fapt adaugă: "Ceea ce poate folosi cel mai mult Bisericii în aceste cazuri nu este revelarea amănunţită a slăbiciunilor slujitorilor săi, cât mai ales o conştiinţă reînnoită şi bucuroasă a măreţiei darului lui Dumnezeu, concretizat în figuri splendide de Păstori generoşi, de Călugări care ard de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de suflete". Relevarea slăbiciunilor trebuie făcută şi ea, pentru a face dreptate victimelor şi Biserica recunoaşte acum asta şi o realizează cum poate mai bine, dar trebuie făcută în altă parte şi, în orice caz, nu din ea va veni elanul pentru o reînnoire a slujirii sacerdotale. M-am gândit la acest ciclu de meditaţii despre preoţie chiar ca la o contribuţie mică în sensul dorit de Sfântul Părinte. Aş vrea, în locul meu, să-i dau cuvântul părintelui meu serafic sfântul Francisc. Într-un timp în care situaţia morală a clerului era fără comparaţie mai tristă decât aceea de astăzi, el, în testamentul său, scrie:

"Domnul mi-a dat şi-mi dă atâta credinţă în preoţii care trăiesc după forma sfintei Biserici Romane, din cauza ordinului lor, încât dacă ar fi să fiu persecutat vreau să recurg la ei. Şi dacă eu aş avea atâta înţelepciune, cât a avut Solomon, şi m-aş întâlni cu preoţii sărăcuţi din această lume, în parohiile în care locuiesc, nu vreau să predic împotriva voinţei lor. Vreau să mă tem şi de aceştia şi de toţi ceilalţi, să-i iubesc şi să-i cinstesc ca pe stăpânii mei şi nu vrea să iau în considerare în ei păcatul, pentru că în ei îl văd pe Fiul lui Dumnezeu şi sunt stăpânii mei. Şi fac asta pentru că, din Fiul preaînalt al lui Dumnezeu eu nu văd nimic altceva trupeşte, în această lume, decât preasfântul său trup şi sânge pe care numai ei le consacră şi numai ei le administrează celorlalţi".

În textul citat la început, Paul vorbeşte despre "măreţia" slujitorilor Noii Alianţe a Duhului, imens mai înaltă decât cea veche. Această măreţie nu vine de la oameni şi nu poate fi distrusă de oameni. Sfântul Paroh răspândea cu siguranţă în jurul său buna mireasmă a lui Cristos şi din această cauză mulţimile mergeau la Ars; mai aproape de noi, părintele Pius de Pietrelcina răspândea parfumul lui Cristos, uneori şi un parfum fizic, aşa cum este atestat de nenumărate persoane vrednice de credinţă. Atâţia preoţi, necunoscuţi de lume, sunt în ambientul lor buna mireasmă a lui Cristos şi a evangheliei. "Parohul de ţară" a lui Bernanos are nenumăraţi colegi răspândiţi în lume, în oraşe nu mai puţin decât la ţară.

Părintele Lacordaire a trasat un profil al preotului catolic, care poate să apară astăzi un pic prea optimistă şi idealizată, dar a regăsi idealul şi entuziasmul pentru slujirea sacerdotală este tocmai lucrul de a care avem nevoie în acest moment şi de aceea îl reascultăm la încheierea acestei meditaţii:

"A trăi în mijlocul lumii fără nici o dorinţă pentru plăcerile ei; a fi membru oricărei familii, fără a aparţine la nici una dintre ele; a împărtăşi orice suferinţă, a i se destăinui orice secret, a vindeca orice rană; a merge în fiecare zi de la oameni la Dumnezeu pentru a-i oferi evlavia lor şi rugăciunile lor, şi a se întoarce de la Dumnezeu la oameni pentru a le duce iertarea sa şi speranţa sa; a avea o inimă de oţel prin castitate şi o inimă de carne prin caritate; a învăţa şi a ierta, a consola şi a binecuvânta şi a fi binecuvântat pentru totdeauna. O, Dumnezeule, ce fel de viaţă mai e şi asta? Este viaţa ta, o, preot al lui Isus Cristos!"10

(După Zenit, 11 decembrie 2009)


Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


Note
1 Sfântul Irineu, Adv. Haer. III, 24, 1.
2 Sfântul Atanasiu, Scrisori către Serapion, III, 3 (PG 26, 628 şi urm.).
3 PO 1, 2.
4 Sfântul Augustin, Despre prima scrisoare a lui Ioan, 3,5 (PL 35, 2000); cf. 3, 12 (PL 35, 2004).
5 Cf. Sfântul Augustin, Despre prima scrisoare a lui Ioan, 3,13 (PL 35, 2004 şi urm.); cf. Sfântul Grigore cel Mare, Omelii despre Evanghelii, 30, 3 (PL 76, 1222).
6 Sfântul Bernard, Despre Cântarea cântărilor, I, 6, 11 (ed. Cistercense, I, Roma 1957, pag. 7).
7 Sfântul Bonaventura, IV, d. 23, a. 1, q. 1 (ed. Quaracchi, IV, pag. 589); Predica III despre sfânta Maria Maddalena (ed. Quaracchi, IX, pag. 561).
8 Ibidem, VII, 5.
9 Sfântul Vasile, Despre Duhul Sfânt, XVI, 39 (PG 32, 140C).
10 H. Lacordaire, citat de D. Rice, Shattered Vows, The Blackstaff Press, Belfast 1990, pag. 137.