Slujirea prin rugăciune. Benedict al XVI-lea intervievat de Elio Guerriero

[altmariustotal catolic]

"Servitore di Dio e dell'umanità" (Slujitor al lui Dumnezeu și al umanității). Biografia lui Benedict al XVI-lea, de Elio Guerriero, prefațată de papa Francisc. ppublicată de Editura Mondadori. - RV

30 august 2016. Din data de 30 august, în librăriile din Italia este prezentă cartea "Servitore di Dio e dell'umanità" (Slujitor al lui Dumnezeu și al umanității), de  Elio Guerriero, publicată de Editura Mondadori. Prefațat de papa Francisc, volumul numără 542 de pagini și propune o biografie a papei emerit Benedict al XVI-lea. În cele nouăsprezece capitole, autorul conturează, pe de o parte, un portret al teologului Joseph Ratzinger și, pe de altă parte, al pontifului Benedict al XVI-lea.

 

Timp de mulți ani responsabil editorial la editurile "Jaca Book" și "Sfântul Paul" și peste două decenii director al revistei "Communio", autorul volumului – Elio Guerriero – a realizat și un interviu cu Benedict al XVI-lea, conținut în volum, intitulat "Slujirea prin rugăciune", din care vă propunem câteva fragmente.

Sanctitate, vizitând ultima oară Germania, în 2011, ați spus: "Nu se poate renunța la Dumnezeu" și, de asemenea, "Unde este Dumnezeu, acolo este viitor". Nu v-a părut rău să renunțați la pontificat în Anul Credinței?
R. – Sigur, țineam să duc la bun sfârșit Anul Credinței și să scriu enciclica despre credință, care trebuia să încheie parcursul început cu Deus caritas est. Cum spune Dante, iubirea care pune în mișcare soarele și celelalte stele, ne împinge, ne conduce la prezența lui Dumnezeu care ne dăruiește speranță și viitor. Într-o situație de criză, comportamentul cel mai potrivit este așezarea dinaintea lui Dumnezeu, cu dorința regăsirii credinței pentru a putea continua parcursul vieții. Din partea sa, Dumnezeu este foarte bucuros să vină în întâmpinarea dorinței noastre, să ne dăruiască lumina care ne conduce în pelerinajul vieții. Aceasta este experiența sfinților, a Sfântului Ioan al Crucii, a Sfintei Tereza a Pruncului Isus. Totuși, în 2013, erau numeroase obligații despre care consideram că nu le pot duce la bun sfârșit.

Care erau aceste obligații? l-a întrebat pe Benedict al XVI-lea autorul volumului "Servitore di Dio e dell'umanità" (Slujitor al lui Dumnezeu și al umanității). 
R. – Fusese deja fixată data Zilei Mondiale a Tinerilor, care urma să aibă loc la Rio de Janeiro, în Brazilia, în vara anului 2013. Privitor la această călătorie, aveam două convingeri clare. După experiența vizitei în Mexic și în Cuba, nu mă mai simțeam în măsură să fac o călătorie atât de dificilă. De asemenea, în cadrul desfășurării evenimentului, potrivit modului în care a fost conceput de Ioan Paul al II-lea, prezența fizică a Papei era indispensabilă. Era de neconceput o legătură video sau alte forme de comunicare garantate de tehnologie. Și din acest motiv, am considerat retragerea mea ca pe o îndatorire. Totodată, aveam certitudinea că și în absența mea anul credinței ar fi ajuns la bun sfârșit. De fapt, credința este un har, un dar generos făcut de Dumnezeu credincioșilor. De aceea, eram ferm convins că succesorul meu ar fi încheiat în modul bun voit de Dumnezeu evenimentul pe care-l începusem și așa s-a și întâmplat.

O altă întrebare s-a referit la vizita făcută de Benedict al XVI-lea la Bazilica din Collemaggio, la Aquila, când a depus paliul papal pe altarul Sfântului Celestin al V-lea și la momentul în care a luat decizia de a renunța la ministerul petrin pentru binele Bisericii.
R. – Călătoriile în Mexic și Cuba au fost foarte frumoase pentru mine și, din multe puncte de vedere, emoționante. În Mexic, am fost impresionat să văd credința profundă a multor tineri, trăind experiența pasiunii lor exuberante pentru Dumnezeu. În același fel, am fost impresionat de marile probleme ale societății mexicane și de eforturile Bisericii în vederea găsirii, pornind de la credință, a unui răspuns la problematica sărăciei și a violenței. Nu este necesar să menționez în mod expres cum, în Cuba, am fost impresionat să văd modul în care Raul Castro dorește să conducă țara sa pe o nouă cale, fără a rupe continuitatea cu trecutul imediat. Și aici am fost foarte mișcat văzând modul în care frații mei în episcopat caută să găsească orientarea în acest dificil proces, pornind de la credință. Însă, pe parcursul acestor călătorii, am experimentat pe deplin limitele rezistenței mele fizice. Mi-am dat seama mai ales că nu mai eram în măsură să înfrunt în viitor zboruri transoceanice din cauza diferenței de fus orar. Desigur, am discutat despre aceste probleme și cu medicul meu, doctorul Patrizio Polisca. Devenea astfel clar că nu aș mai fi fost în măsură să particip la Ziua Mondială a Tinerilor de la Rio de Janeiro, din vara anului 2013: din cauza problemei de fus orar. Din acel moment a trebuit să decid într-un timp relativ scurt în legătură cu data retragerii mele.

Pornind de la considerația că mulți ar putea vedea gestul renunțării lui Benedict al XVI-lea ca pe o înfrângere, ca un gest al unui învins al istoriei, Elio Guerriero evidențiază că persoana cu care stă de vorbă [n.n. Benedict al XVI-lea] este pe deplin senină și plină de încredere:
R. – Sunt cu totul de acord. Ar fi trebuit să mă preocup dacă nu aș fi fost convins, cum am spus la începutul pontificatului, că sunt un simplu și umil slujitor în via Domnului. Încă de la început, am fost conștient de limitele mele dar am acceptat, după cum am încercat să fac întotdeauna în viața mea, din spirit de ascultare. Apoi, au existat dificultăți ale pontificatului, mai mult sau mai puțin mari, după cum au existat și numeroase momente de har. Îmi dădeam seama că nu puteam face de unul singur ceea ce trebuia să fac, fiind necesar să mă încredințez mâinilor Domnului, să-mi pun toată încrederea în Isus de care, pe măsură ce scriam volumul despre El, mă simțeam legat de o prietenie veche și tot mai profundă. Apoi, un alt sprijin era Maica lui Dumnezeu, Maica speranței, pe care am simțit-o tot mai aproape recitând rugăciunea Sfântului Rozariu și în cursul vizitelor la sanctuarele mariane. În fine, erau sfinții, tovarășii mei de călătorie de pe parcursul întregii vieți: Sfântul Augustin și Sfântul Bonaventura, dar și sfântul Benedict al cărui motto "să nu preferi nimic înaintea lui Cristos" îmi devine tot mai familiar și sfântul Francisc, sărăcuțul din Assisi, primul care a intuit că lumea este oglinda iubirii creatoare a lui Dumnezeu, de la care provenim și spre care ne îndreptăm.

RV/AM