şi...n-am uitat...

[Bejliu Anne Marie]

inspirat de:

"am îndoit colţul filei mele" de gyzeh

"am îndoit colţul acelor zile
cu verbul inimii,
şi le-am închis în cutia speranţei,
să nu uit că exist...."

şi...n-am uitat...

în unghiul rămas să crească,
până la
redeschiderea ţărmurilor,
verbul inimii împărţise lumile,
în repetabilele creşteri, descreşteri...

armoniza vântului
aşternerea firelor de nisip,
din fiecare tăcere...

un simplu gest, gând, cuvânt,
anunţa pumnului,
căderea tâmplei...

nu mai conta partea supusă coborârii...
mereu ştia că va urca,
după plimbarea liniştii,
prin văile aspre sau blânde,
ale fiinţei...

fire aprigă,
priveam inima declarând tăcut, timpului,
iubirea...

un verb? trei?
o singură manifestare
scăldând lutul în armonie,
înainte de naşterea formei
ce urma mereu
conturul trupului...

primea cu bucurie
tulpinile de roze...

le iubea spinii,
făcându-le loc,
printre nervurile rămase goale,
ale pereţilor abia născuţi,
din palmele celui nevăzut...
...doar... trăit, iubit,
pe marginea aşteptărilor
pline de rodul
rugilor...

şi...n-am uitat...

m-am uitat o veşnicie
modelând gândurile
printre unghiurile de-atâtea ori închise
dar larg deschise,
frumuseţii spiralelor
ce-mi îmbrăţişau gândurile, rândurile
undelor, culorilor
în pâlniile aromate ale sunetelor...