citind Despre simțul vieții (Polirom, 2021) a lui Ștefan Afloroaei, constat că mă lupt să îmi țin atenția trează la text, înfruntând tentația de a nota diversele ciudățenii ale minții mele în zona albă a paginii, în loc să îi fac cuminte conspectul pentru o recenzie cumsecade. Ștefan Afloroaei scrie un uluitor eseu filosofic despre sensul vieții, dar eu a trebuit să spun ferm „nu“ minții mele ca să pot, în sfârșit, să ascult mersul molcom al cărții care derulează întrebarea „ce sens are această viață?“ și o deschide în părțile ei simple, gândind-o, meditând și arătând virtuozitatea și înțelepciunea autorului în marginea ei. E sigur că abia refuzul și disciplinarea mea lăuntrică m-au lăsat să privesc, de fapt, în carte. Dar la capătul lecturii, firește, a fost invers, iar meditația ordonată m-a lăsat să îmi deșert toate gândurile adunate. După aceste două momente, al treilea: oare nu cumva tocmai această experiență a lecturii în doi pași îmi indica desfășurarea dialectică a sensului vieții: întrebare fără sens și obscură când ai un noian de răspunsuri pripite, însă indiciu clar al constituirii sensului când intenția primă și năvalnică este reținută, lăsând locul liber pentru un „simț al vieții“, cum spune autorul, născut din experiența însăși care în cele din urmă îmi vorbește? Pot derula așa acești pași:
Ștefan Afloroaei are o teză simplă în cartea sa: că simțul vieții (unde „vieții“ este genitiv obiectiv) este „condiția de posibilitate a prezenței sau absenței unui sens“ (p. 101). Reductibil la faptul de a ne simți viața însăși, sensul vieții devine un concept suficient de generos ca să își permită constituirea sau dezmembrarea prin experiența însăși. El își arată fioroasele puteri astfel, în două ipostaze: și atunci când absența sensului comunică cu neantul și disperarea, și atunci când excesul de sens perceput al vieții preface omul în tiranul propriu sau al altora, distrugând percepția prezentului, zugrăvind strâmb trecutul și inventând un viitor al proiecției de sine care își surpă, de fapt, contactul cu adevărul (p. 129). O asemenea idee așază simțul vieții în zona căii de mijloc. Figurile culturale ale percepției sensului sunt vizitate în carte de la Hamlet la Ivan Ilici, dar și Descartes, Borges, Camus, Cioran. Întrebare perversă, e drept, cea a sensului vieții: te pune într-o urgență, spune Ștefan Afloroaei, căreia „te simți somat să îi răspunzi repede“ (p. 12). Tot ce urmează în carte după această afirmație este un exercițiu de răbdare și întârziere a răspunsului: acolo, în această întârziere, stă buna așezare a omului în fața întrebării, în fond, foarte recente în istoria lui. Iar maestrul acestei întârzieri ne spune în cartea lui cum crește sau scade percepția sensului, ce fundament are ea, ce ilustrări culturale, ce cumpene și depășiri cunoaște. Datorită acestei întârzieri în interogația prealabilă asupra întrebătorului însuși și întrebarea este, de fapt, proprie filosofiei și nu altei discipline derivate. Cum să nu îmi amintesc aici, în treacăt, debutul dialogului Phaidros („De unde vii și unde pleci, Socrate?“), un debut mai important, poate, decât toată istoria legitimatoare născută de Platon în restul dialogului.
M-am gândit, în al doilea pas, cum să leg sensul (simțul) vieții de ideea chemării. A simți o vocație acoperă și inundă sensul vieții. Când această vocație înseamnă să îți lărgești sinele până când el devine propria cultură în care respiri (e modelul lui Noica, nu?) atunci scrii, traduci, editezi, ca să pansezi acest sine în golurile lui acumulate secular și bolile culturii tale, iar sensul cade firesc în subînțeles. Sau, la o altă limită imaginară, când lupți în mijlocul unui divorț ca să îți câștigi copilul pe care societatea ți-l ia necondiționat numai pentru că ești bărbat, chemarea nocturnă a vocii copilului tău ține încrâncenat locul oricărei neclarități asupra sensului vieții. Cu aceste gânduri am citit ultimele pagini ale cărții, cea despre Oaspetele lui Camus, unde călăuza discretă instituie sensul în cel care i-a fost dat în grijă. (Călăuza ar putea fi, în fond, sursa vocației.) Probabil, atunci, că sensul nu stă în singurătate, ci în transmisie.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius