Simtirea lui Dumnezeu in Lumina

[altmariustotal ortodox]

In învăţătura niptică a Bisericii se vorbeşte mult despre vederea Luminii nezidite, dat fiind faptul că, urmând un mod de vieţuire isihast, omul poate ajunge la vederea lui Dumnezeu în Lumina nezidită.

Sfântul Diadoh scrie în cuprinsul celor o sută de capete gnostice despre un oarecare „dintre cei ce iubesc pe Dumnezeu cu o voinţă nesăturată" - în mod vădit este vorba de sine însuşi - că, dorind să cunoască lămurit dragostea dumnezeiască, a primit de la Dumnezeu acest dar „întru simţire şi încredinţare multă". Atât de mult a simţit această lucrare a Harului, încât „sufletul se grăbea să ajungă cu o negrăită bucurie şi dragoste să iasă din trup şi să ajungă la Domnul, nemaiştiind parcă chipul vieţii acesteia trecătoare". Lucrarea dragostei lui Dumnezeu nu a fost una închipuită, nu s-a mişcat în spaţiul intelectului, al raţionamentelor sau al schemelor psihologice, ci i s-a dăruit întru simţire şi încredinţare.

Această experienţă personală a Sfântului ne dă putinţa de a ne apleca asupra unor aspecte din învăţătura Sfântului Diadoh cu privire la vederea lui Dumnezeu şi la condiţiile care trebuie îndeplinite pentru dobândirea acesteia.

Inainte de simţirea lui Dumnezeu în Lumină are loc curăţirea inimii, iar omul ajunge să trăiască frica lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, înainte de a-L simţi pe Dumnezeu în Lumină, simte Harul Dumnezeiesc ca un foc. Aşa cum se întâmplă cu rănile trupeşti, care au trebuinţă să fie mai întâi curăţate, ca să poată lucra apoi asupra lor leacurile, la fel stau lucrurile şi în privinţa sufletului. Când acesta începe să se curăţească cu multă luare-aminte, „simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevărat al vieţii care, mustrându-l, îl arde ca într-un foc fără durere”. La început omul simte frica dumnezeiască ca un foc ce îi arde patimile, însă apoi ajunge şi la simţirea dragostei lui Dumnezeu. Sufletul se curăţeşte treptat şi „ajunge la curăţirea desăvârşită, sporind în dragoste pe măsură ce se micşorează frica din el. In felul acesta ajunge la dragostea desăvârşită, în care, cum am zis, nu mai este frică, ci nepătimirea deplină, produsă de slava lui Dumnezeu". Mai întâi omul este stăpânit de frica dumnezeiască cea curăţitoare, pentru ca apoi, cu cât inima îi devine mai curată dinspre lucrarea patimilor, prin simţirea acestei frici în chipul focului, cu atât sporeşte în el dragostea care, crescând, scoate afară frica. Când omul se izbăveşte de grijile pământeşti, mintea sa ajunge să petreacă într-o stare de desăvârşită linişte şi negrijă (amerimnia), iar atunci „o strămtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pământească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu".

La început Harul lui Dumnezeu este simţit ca foc ce arde patimile. De îndată ce omul va începe să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să cheme numele lui Hristos, „focul sfântului Har se va revărsa şi peste simţurile mai de din afară ale inimii, arzând cu totul neghina păcatului omenesc". Numele lui Hristos, chemat fără încetare, „arde toată pata de pe faţa sufletului printr-o simţire puternică. Căci Dumnezeul nostru este «foc mistuitor» (Deuteronom 4:24)".

Simţirea lucrării lui Dumnezeu ca foc este însă numai prima treaptă a vieţii duhovniceşti, ea pregătind naşterea din nou a omu lui şi dăruindu-i pacea şi vederea Dumnezeieştii Lumini. Insuşi Harul îşi schimbă lucrarea din foc în Lumină. Când începem să împlinim poruncile lui Dumnezeu, „Harul, luminând toate simţurile noastre printr-o adâncă simţire, va arde, pe de o parte, amintirile noastre, iar, pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face să izvorâm gânduri duhovniceşti nu după trup''.

Prin curăţirea minţii de patimi sporeşte puterea ei de a înainta pe urmele lui Dumnezeu, de vreme ce „dragostea ne leagă sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simţire a minţii urma Celui nevăzut". După ce gustă din bunătăţile lui Dumnezeu, simţirea minţii ne călăuzeşte la bunurile cele nevăzute, după cum simţurile trupeşti ne mână la desfătarea cu „cele ce ni se arată bune". Această mişcare a minţii şi a simţurilor către Dumnezeu este o mişcare către desfătarea dragostei, adică a energiei nezidite a lui Dumnezeu. Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu „întru simţirea inimii, acela este cunoscut de El" şi sporeşte neîncetat „în dragostea lui Dumnezeu". In vremea acestei lucrări, omul „se află mai presus şi de credinţă". Când mintea omului începe „să guste întru multă simţire din dulceaţa Preasfântului Duh", atunci „Harul începe să zugrăvească peste chip asemănarea". Simţirea „ne arată cum ia formă în noi asemănarea, dar desăvârşirea asemănării o vom cunoaşte abia din iluminare".

Sfântul Diadoh vorbeşte mult despre simţirea dragostei, despre dragostea dumnezeiască, ieşirea din sine (extaz, răpire) şi gustarea bunătăţii Domnului întru simţirea ce topeşte „până şi tăria oaselor" omului, despre lumina cunoştinţei, despre ardoarea inimii, dumnezeiasca prefacere a omului, unirea sa cu Dumnezeu , gustarea dulceţii Lui a mângâierii dumnezeieşti şi despre sălăşluirea Harului înlăuntrul omului. Toate acestea sunt energii ale Harului Dumnezeiesc de care se desfătează în chip felurit cel ce îşi curăţeşte inima şi gustă din bogăţia dumnezeieştii bunătăţi.

Vorbind despre lucrarea cuvântului duhovnicesc, arată că acesta „păstrează sufletul celui ce-l grăieşte pururea neiubitor de slavă deşartă, căci, mângâind toate părţile sufletului prin simţirea inimii, îl face să nu mai aibă trebuinţă de slava de la oameni". Când omul „se va îmbrăca cu toate virtuţile şi mai ales cu desăvârşita sărăcie, atunci Harul îi va lumina toată firea printr-o oarecare simţire mai adâncă, încălzindu-l spre mai multă dragoste de Dumnezeu”. Altfel spus, Harul Dumnezeiesc luminează întreaga fiinţă a omului, pătrunzând până în adâncurile firii lui.

Pe calea naşterii sale din nou, Lumina Harului Dumnezeiesc i se descoperă omului şi deopotrivă se ascunde de la el. După cum scrie Sfântul Diadoh, la începutul luptei duhovniceşti, „Harul obişnuieşte să umple sufletul de lumină prin simţire multă", însă, când omul înaintează în nevoinţe, „adeseori Harul lucrează nesimţit tainele sale în sufletul contemplativ (văzător) şi cuvântător de Dumnezeu" . Sfântul vorbeşte în chip lămurit despre Harul Dumnezeiesc care luminează viaţa omului cu Lumina Sa.

Scriem aceasta întrucât, în cuprinsul celor o sută de capete gnostice, Sfântul Diadoh ne îndeamnă să nu nădăjduim că ni se va arăta slava lui Dumnezeu în chip văzut. Intreaga scriere vădeşte faptul că Sfântul Diadoh primeşte cele despre luminarea Harului Dumnezeiesc şi arătarea Luminii nezidite, însă în acest punct vrea să-i păzească pe monahi de păreri greşite referitor la vederea Luminii cu ochii trupeşti şi de înşelarea nălucirilor diavoleşti.

Această stare duhovnicească dă naştere extazului dumnezeiesc, ieşirii din sine: „Şi aşa de mult am simţit această lucrare, încât sufletul se grăbea cu o negrăită bucurie şi dragoste să iasă din trup şi să ajungă la Domnul, nemaiştiind parcă chipul vieţii acesteia trecătoare”. Mintea revarsă simţirea Harului Dumnezeiesc şi asupra trupului, aşa încât „bucuria adevărată ce se revarsă atunci în suflet şi în trup este o înştiinţare neînşelătoare despre viaţa cea nestricăcioasă". Desigur, „când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului".

Prin cele punctate mai înainte nu ne-am propus o analiză a întregii învăţături a Sfântului Diadoh al Foticeii cu privire la înaintarea omului pe calea naşterii din nou şi a împărtăşirii cu Dumnezeu, ci ne-am aplecat îndeosebi asupra celor spuse cu privire la simţirea duhovnicească şi la felul în care aceasta duce la trăirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu nu este o idee abstractă, ci o Persoană Care vine în comuniune cu omul, astfel încât acesta ajunge, la rândul său, să-I simtă prezenţa.

Cele de mai sus privitoare la simţire constituie o temă centrală în învăţătura Sfântului Diadoh al Foticeii şi a Părinţilor asceţi ai Bisericii şi ţin de strânsa legătură dintre suflet şi trup. Când simţurile comune sufletului şi trupului sunt dăruite lui Dumnezeu, omul dobândeşte acea cunoaştere fiinţială „întru simţire şi încredinţare", înaintând pe calea curăţirii, luminării şi îndumnezeirii.

Potrivit Sfântului Diadoh, cunoaşterea lui Dumnezeu este fiinţială şi i se descoperă omului care se învredniceşte de primirea acestei descoperiri. Este vorba despre o cunoaştere care se dăruieşte minţii omului, mintea (nous) fiind o energie a sufletului, ce lucrează în paralel cu raţiunea-cugetarea. Cunoaşterea lui Dumnezeu se dobândeşte prin simţirea minţii-nous. In vreme ce cugetul-raţiune, prin simţurile sale, cunoaşte şi comunică cu lumea înconjurătoare, mintea-nows rămâne în legătură şi în comuniune cu Dumnezeu. Mintea este cea care supraveghează sufletul, cunoscând toate mişcările acestuia, deopotrivă şi energia-lucrarea gândurilor drăceşti. Pentru a rămâne însă într-o stare sănătoasă şi a-şi săvârşi însemnata ei lucrare, mintea trebuie să fie curăţită de Duhul Sfânt. Nici o altă putere în afara Lui nu poate ajuta la curăţirea acestui organ al sufletului. Aşadar, tema noastră nu ţine de sfera moralei, a sentimentelor ori a psihologiei, ci este una cu deosebire teologică.

IPS Hierotheos Vlahos

Fragment din cartea "Isihie si teologie. Calea tamaduirii omului in Biserica Ortodoxa", Editura Sophia

Cumpara cartea "Isihie si teologie. Calea tamaduirii omului in Biserica Ortodoxa"