Simbolul Romaniei perene

[altmariuspress]

Articol aparut pe 27:10:2011, in sectiunea Cultura mozaic

 

AUTOR: IOAN-AUREL POP

http://revistacultura.ro/nou/2011/10/simbolul-romaniei-perene/

 

 

Regele Mihai I, de douã ori suveran al României (1927-1930; 1940-1947), singurul sef de stat din lume, din perioada celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial, aflat încã în viatã, a ajuns  la venerabila împlinire a vârstei de 90 de ani. Monarhul poartã cu sine, la fiecare pas, o anumitã suveranitate a spiritului, tot mai vizibilã, pe mãsura trecerii timpului si a accentuãrii marasmului lumii noastre. „Mãria Sa” nu s-a bucurat întotdeauna, dupã cãderea regimului comunist, de cea mai curatã si sincerã simpatie a poporului român si nici a unora dintre liderii sãi politici. Poporul si conducãtorii lui erau prea mult impregnati de „valorile” republicane, impuse cu atâta vehementã în România dupã anii 1945-1947. Timpul (cel mai drept judecãtor) a schimbat însã treptat aceastã perceptie, astfel încât românii, fãrã sa fie neapãrat mult mai monarhisti decât în 1990 – în sensul dorintei reale de a schimba forma de guvernãmânt republicanã din România –,  au devenit ceva mai toleranti, mai întelepti, mai drepti cu trecutul si cu prezentul lor. Pe de altã parte, invocând o expresie memorabilã de odinioarã (parafrazatã dupã o alta) – „biologia salveazã România” – constatãm cã vin noi generatii, cu viziuni schimbate, dupã chipul si asemãnarea lumii noastre, aflate în tot mai rapidã miscare. Si multi dintre acesti tineri – în ciuda aparentelor – au o judecatã mult mai maturã decât le-o aratã vârsta.
Regele Mihai a fost mereu, de-a lungul întregii sale vieti, un semn si un simbol al institutiei monarhice, o întruchipare a unei realitãti fãrã vârstã mãsurabilã sau, altfel spus, veche de când e lumea. În acelasi timp, pentru românii cunoscãtori, a devenit, înainte si dupã abdicarea fortatã din 30 decembrie 1947, un pilon al rezistentei democratice, o sperantã si o garantie de perpetuare a normalitãtii, pe un fond extrem de agitat si de periculos. Regele a fost în mãsurã sã coaguleze în jurul sãu, direct sau indirect, acele forte apãrãtoare ale traditiei democratice occidentale, pe de o parte, ca si nucleul noii rezistente, îndreptate cu privirea spre viitor, spre schimbare si inovare. Fireste, au fost mereu si sceptici, inclusiv printre membrii exilului românesc occidental (unii din convingere, iar altii din oportunism), care s-au dezis de rege, l-au criticat si chiar ponegrit, fãrã sã-i poatã însã clinti pozitia de simbol al rezistentei românesti si de depozitar al traditiei românesti autentice. Persoana sa a fost pentru multi, în anii lungi ai comunismului, o sperantã a schimbãrii, a revenirii la normalitate, un reper pentru un alt viitor decât cel prefigurat de puternicii zilei.
Multi s-au întrebat – si nu întotdeauna în cunostintã de cauzã ori cu intentii oneste – dacã sunt potrivite notiunile de „rege” sau de „majestate”, ca formule de adresare si de referire la fostul suveran al României. Contestatarii aveau în vedere abdicarea din 1947 si ridicarea atunci, de cãtre comunistii interni si de ocupatie (ajutati de acolitii lor), a calitãtii de rege al României, detinute de Mihai I. Se pierdea din vedere cã o astfel de calitate monarhicã, de când existã lumea crestinã, se obtinea prin „ungere”, adicã prin sfintire. Aceastã ungere cu mir venea de la Dumnezeu si nu putea fi luatã decât de cãtre Dumnezeu. Fireste, revolutiile moderne rãpiserã tronuri si chiar vieti de regi „unsi de Dumnezeu”, dar, pânã la urmã, aceste acte de fortã umanã se dovediserã grave uzurpãri, sanctionate de istorie. Cu alte cuvinte, conform vechilor principii de drept uman si divin, abdicarea fortatã nu i-a putut lua regelui calitatea sa monarhicã, ci doar puterea. Pe de altã parte, la noi si nu numai, o înaltã functie, chiar si temporarã, rãmâne legatã pentru totdeauna de persoana detinãtorului sãu.
Astfel, un principe, un prim-ministru, un ministru etc. sunt si vor fi mereu chemati cu titlurile lor înalte de-odinioarã. Or, un rege, cu atât mai mult, rãmâne mereu rege! În plus, trebuie tinut seama si de statutul celor care l-au silit pe rege sã abdice, iar acestia erau lipsiti de orice legitimitate, nu aveau în niciun fel girul poporului român, fiind emanatia unor forte strãine si de tarã si de spiritul poporului român.
Se mai spune uneori, la modul superficial si grãbit, cã monarhia (cel putin aceea care se prezintã sub forma regalitãtii) este nouã la români, nu are rãdãcini serioase si cã, prin urmare, nu are rost sã insistãm. Nicolae Iorga însusi, cu verva sa convingãtoare, vorbea initial de „Romanii populare”, de un fel de „republici tãrãnesti” (notiune regãsitã si la Dimitrie Cantemir, în alte împrejurãri), postromane si medievale, în frunte cu domni care erau ca niste tãrani sfãtosi si înstãriti. Cu timpul însã, dupã studierea unor varii izvoare – si, mai ales, dupã descoperirea mormântului princiar de la Curtea de Arges, al unui domn (probabil Radu I) cu vesminte scumpe si somptuoase, inclusiv cu o imensã pafta de aur masiv la brâu –, opiniile despre aceastã veche „democratie” semiruralã s-au schimbat radical. Lumea medievalã româneascã a început sã capete, nu numai în ochii marelui istoric, profilul sãu monarhic si cavaleresc, pe care efectiv l-a avut. Cu alte cuvinte, principii nostri medievali erau adevãrati suverani, consacrati de Bisericã si, prin urmare, de Dumnezeu, conform ideologiei puterii si cutumei legate de aceasta. Se mai zice, tot în necunostintã de cauzã, cã titlul sau rangul de „domn”, ca si acela de „mare voievod” erau inferioare celor de rege si, mai ales, împãrat. Natural, era o anumitã ierarhie formalã în uzul acestor titluri (nici regele Frantei nu era egal ca rang cu împãratul romano-german!), dar trebuie luatã cum grano salis si în corelatie cu ceea ce însemna ea în functie de loc si de timp. Sunt exemple de documente latine în care titlul domnilor români este redat prin notiunile de princeps (principe) si de dux (duce), numai cã faptul acesta tine de perceptia occidentalã si de ideologia suzeranitãtii-vasalitãtii, împrumutatã tot dinspre Occident. Principe putea fi oricare suveran (împãrat, rege, print etc.), dar ducele era, de regulã, un vasal superior într-o anumitã ierarhie. Din punctul de vedere al perceptiei interne însã, nu exista pe lume titlu mai înalt si mai prestigios decât acela de „domn”, mostenit din latinescul dominus. Cu alte cuvinte, suveranul pãmântesc avea si la români – ca si la alte popoare – acelasi nume cu „Tatãl cel ceresc” si cu fiul sãu, „Domnul nostru Iisus Hristos”. De altfel, însusi termenul de „Dumnezeu” provine în româneste de la cuvintele latine Dominus Deus. Sa ne amintim si de faptul cã, în istoria Imperiului Roman târziu, a existat o perioadã numitã „dominat”, dupã titlul de dominus, purtat atunci de seful (sefii) statului, adicã de cea mai înaltã autoritate dupã zei (dupã Dumnezeu). Aceasta înseamnã cã pentru români titlul de „domn” era suficient pentru a exprima cea mai importantã demnitate de pe pãmânt, pentru a-l numi pe „unsul Domnului” (al „Domnului ceresc”), devenit el însusi „Domn” („Domnul pãmântesc”). Avem în româneste si cuvintele „rege” si „împãrat”, provenite tot din latinã, ca si termenul „crai” (luat prin filierã slavã din numele lui Carol cel Mare, cel dintâi rege-împãrat medieval occidental) sau pe acela de tar (venit, prin ruseste, din latinescul Caesar), dar ele nu denumesc, de regulã, în mentalul colectiv românesc vechi, realitãti palpabile, ci imaginare, fantastice, de basm si de legendã. Craii, regii, împãratii si tarii nostri sunt depãrtati si vagi, aproape nepãmântesti, venind de undeva „de la Rãsãrit”, ca magii biblici. Dacã erau reali, ei nu ne apartineau cu-adevãrat, ci erau legati de traditiile altor popoare. Ei puteau sã fie foarte puternici la ei acasã si sã încerce chiar sã ne supunã (cum au si fãcut-o), dar nouã ne era suficient, ca lider suprem si mãsurã a tuturor lucrurilor tangibile, „Domnul” pãmântesc, trimis de „Domnul” ceresc!
Dacã domnul tãrii exprima, în traditia autenticã româneascã, forma cea mai înaltã a suveranitãtii, de ce s-a trecut atunci, în secolul al XIX-lea, la regalitate? Evident, tot din ratiuni externe, legate de prestigiul si de perceperea de cãtre strãini a rangului monarhic al conducãtorului tãrii noastre si al tãrii însesi. Pe de altã parte, odatã cu sincronizarea civilizatiei românesti cu cea occidentalã (cum ar fi zis Eugen Lovinescu), în secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, românii au început sã considere si ei regalitatea ca fiind superioarã domniei. Astfel, „domnul” si formula consacratã de „mãria ta” s-au transformat în „rege” si, respectiv, „majestate” („sire”), fãrã ca faptul sã exprime o transformare de gen (esentã), ci doar una de grad (aparentã). Regalitatea este, asadar, vechea noastrã domnie, îmbrãcatã în haine noi, adaptatã modernitãtii occidentale, pe care ne-am asumat-o ca exemplu si pe care, uneori, am modelat-o dupã propriile nevoi, dar, cel mai adesea, am imitat-o. De aceastã datã însã, nu era vorba despre o formã fãrã fond (cum ar fi spus Titu Maiorescu), ci despre o formã nouã si strãinã, adecvatã unui fond arhaic si local. La fel am fãcut si cu numele tãrii, înlocuind denumirea de „Tara Româneascã” cu aceea de „România”, desi ele înseamnã si exprimã exact acelasi lucru. Numai cã prima denumire este arhaicã, iar a doua este modernã, însã cu vechi rãdãcini. „Tara Româneascã” si „România” sunt pentru români nume identice, aflându-se în acelasi raport ca si termenul de „domn” cu acela de „rege”.
Cu alte cuvinte, regalitatea (domnia) face parte din esenta poporului român si îsi are punctul de plecare în ceea ce ne-au transmis romanii cu douã milenii în urmã. Regele Mihai I este, în acest sens si în acest moment, cel din urmã monarh al României, situat la capãtul unei traditii multiseculare. Legitimitatea sa, ca persoanã si ca institutie, este deasupra oricãrei îndoieli si dincolo de orice suspiciune. Regele este simbolul componentei occidentale a civilizatiei românesti, devenite fundamentale pentru însãsi fiinta noastrã nationalã. Aceastã fiintã nationalã româneascã a fost pusã sub semnul întrebãrii tocmai de sovietici, împotriva influentei cãrora s-au ridicat toate fortele democratice autentice ale tãrii, în frunte cu monarhul. De aceea, indiferent cã suntem monarhisti ori republicani, se cuvine sã vedem în personalitatea regelui Mihai I al României simbolul esentei politico-institutionale românesti, al fortei noastre de rezistentã si de continuitate, al vigorii natiunii române.
Altminteri, cu fãrâme de cunoastere si de culturã, cu judecãti grãbite si, mai ales, cu prejudecãti, nu aducem în fata opiniei publice decât dezorientare, ignorantã si eroare. Or, monarhia, care ne-a organizat si ocrotit fiinta nationalã atâtea sute de ani, meritã sã fie cunoscutã, explicatã si reconsideratã, dupã lungi decenii de defãimare, acuzare si condamnare. Istoricii, filosofii, politologii ori sociologii se pot, fireste, pronunta si critic, pot aduce în atentie lumini si umbre din istoria monarhiei, fiindcã au expertiza stiintificã necesarã. Oamenii politici de astãzi însã, de regulã nespecialisti, ar trebui sã fie foarte precauti, deoarece cuvântul lor are rezonantã si poate forma sau deforma constiinte, poate construi ori distruge, poate impune adevãrul ori minciuna.
Suntem datori sã ne bucurãm în aceste momente, fiindcã, pe lângã atâtea nedrepte demolãri, pe lângã atâtea ireparabile pierderi de valori, pe lângã atâta nesigurantã si dezamãgire, avem, în persoana regelui Mihai I, un punct de reper stabil, un temei al trãiniciei noastre, un motiv de încredere.