Sfântul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii

[Convergențe - Lumina]

Patristica 

Arhid. prof. dr. Constantin Voicu

Duminică, 11 ianuarie 2015

http://ziarullumina.ro/patristica/sfantul-ioan-gura-de-aur-si-unita...

Biserica lui Hristos a fost dintotdeauna ameninţată în unitatea ei, atât din partea adversarilor externi, cât mai ales a celor interni, prin aceştia din urmă adeverindu-se cuvintele profetice ale Mântuitorului: „Mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulţi îi vor amăgi... Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci“ (Matei 24: 5, 12), provocând dezbinări între creştini.

Ereziile şi sectele, duşmanii interni ai Bisericii, sunt tot atât de vechi ca şi creştinismul, tulburând adesea Biserica, rupându-se de la sânul ei, părăsind învăţătura apostolică şi afectând astfel unitatea lăuntrică a Bisericii.

Sfânta Scriptură şi apoi Sfinţii Părinţi au subliniat importanţa unităţii Bisericii şi necesitatea păstrării ei, arătând că în fiinţa ei Biserica este unică sau una, că există adică o singură Biserică adevărată în raport cu orice alt aşezământ care şi-ar lua tot numele de Biserică. Pe de altă parte, Biserica este unitară, în sensul că ea alcătuieşte un întreg organic prin conţinutul şi structura ei.

Mântuitorul cerea tuturor celor care voiau să intre în „biserica Sa“ (Matei 16, 18) să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze Lui (Luca 9, 23), renunţări şi abnegaţii grele pentru om. Cunoscând însă slăbiciunea omenească şi prevăzând dizidenţele ce se vor ivi între cei înmănuncheaţi în Biserica Sa, El Se roagă Tatălui Ceresc „ca toţi să fie una“ (Ioan 17, 21), făgăduind că va fi mereu în mijlocul celor adunaţi în numele Lui (Matei 18, 20).

Dacă în primele trei veacuri creştinismul îi înfrăţise pe credincioşi într-o unitate a credinţei şi dragostei, ereziile i-au împărţit în comunităţi separate, iar sectarismul a tulburat unitatea şi armonia Bisericii.

„Luptele Bisericii, tot atâtea biruinţe“

Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur n-a fost nici ea scutită de astfel de vicisitudini pentru Biserică. Erezia se înfipsese ca un ghimpe în trupul Bisericii biruitoare, provocând tulburare şi dezbinare în sânul ei. În confuzia generală provocată de schimbările politice şi de crizele interne, tabere rivale agitate de ereziarhi subminau unitatea Bisericii. Deşi legile statului nu-i favorizau pe eretici, împăraţii erau uneori nehotărâţi şi inconsecvenţi, acordând unora dintre eretici drepturi refuzate mai înainte.

Simţul răspunderii fată de păstrarea unităţii Bisericii izvorăşte în concepţia Sfântului Părinte din sentimentul de adâncă veneraţie faţă de însăşi fiinţa Bisericii.

În măreţia Bisericii constă şi tăria ei. Măreţia Bisericii, zice Ioan Gură de Aur, constă în faptul că luptele ei sunt tot atâtea biruinţe, primejdiile pe care le înfruntă, tot atâtea triumfuri, ultragiile îi măresc slava, iar rănile o lasă neînduplecată, căci nimic nu este mai puternic decât Biserica. Dacă lupţi împotriva unui om, ori biruieşti, ori vei fi răpus, însă dacă lupţi împotriva Bisericii, nu e cu putinţă să învingi, căci Dumnezeu este totdeauna Cel mai tare, iar Biserica este mai puternică şi decât cerul, după cuvintele Mântuitorului, „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!“ (Matei 24, 35).

Numele Bisericii? Unire şi armonie

Biserica străluceşte mai luminos decât soarele, în timp ce duşmanii ei s-au stins împreună cu puterea lor, pentru că Biserica este nemuritoare. Ea este mai măreaţă decât cerul, care a fost făcut de dragul omului, căci cerul este pentru om, nu omul pentru cer.

Pacea şi armonia între oameni sunt temelia principală a unităţii Bisericii şi a solidarităţii creştinilor întreolaltă. Biserica, pe care Pavel o numeşte Biserica lui Dumnezeu, trebuie, după Sfântul Ioan Gură de Aur, să fie într-adevăr una, căci numele Bisericii nu este acela de dezbinare, ci de unire şi armonie. Deşi separată prin distanţe, Biserica trebuie să fie totuşi una; chiar dacă locurile îi separă pe creştini. Domnul, Stăpânul lor comun, îi uneşte. Unitatea în Domnul este mai puternică decât unitatea de loc, pentru înfăptuirea unirii.

Imaginea Bisericii ca trup tainic al lui Hristos o dezvoltă Sfântul Ioan Gură de Aur adeseori. Astfel constată că unitatea credinţei constă în faptul că noi toţi alcătuim un singur trup, că ne recunoaştem ca fiind toţi uniţi între noi. Altă dată, comentând cuvintele Apostolului Pavel despre Hristos, capul Bisericii, care este trupul Lui, „plinătatea Celui ce plineşte toate întru toţi“ (Efeseni 1, 23), Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă că într-adevăr Biserica este plinătatea lui Hristos, în sensul că trupul este împlinirea capului, iar capul, împlinirea trupului.

Pentru menţinerea şi apărarea unităţii Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu osteneşte făcându-i pe credincioşi, prin povăţuiri şi îndemnuri, să cultive legătura păcii şi unirea dragostei întreolaltă. „Nu-i insultaţi, îndeamnă sfântul nostru, dacă sunteţi mai mari, pe cei care sunt mai mici. Feriţi-vă să vă jigniţi pe voi jignindu-i pe aceştia. Fiecare să aibă aceeaşi grijă faţă de toţi ceilalţi, fiecare veghind asupra mântuirii aproapelui.“

Unitatea domneşte atunci când avem acelaşi crez

Este adevărat că Biserica este alcătuită din cele mai contrastante elemente, constituind totuşi o singură turmă: pe lângă oameni delicaţi, blânzi şi buni, ea cuprinde şi oameni sălbatici, cruzi, care prin moravurile lor se aseamănă cu lupii, cu leii şi cu taurii.

Şi dacă în Biserică există oameni care se bucură de un renume bun, întreg trupul Bisericii culege roadele acestei cinstiri; dacă cineva mânuieşte bine talentul elocinţei, lumea nu-l sărbătoreşte prin laude numai pe el, ci întreaga Biserică.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur le aminteşte credincioşilor ortodocşi că unitatea domneşte numai atunci când credem în acelaşi lucru. De aceea, îi îndeamnă să păstreze cu multă grijă şi cu stăruinţă neclintită învăţătura pe care au primit-o şi să nu se lase clătinaţi de toate învăţăturile greşite, născute din răutatea oamenilor şi din viclenia care-i împinge în capcana rătăcirii, la care sunt expuse sufletele celor dezbinaţi şi separaţi între ei. Căci aşa se poartă cei care strică dreapta credinţă faţă de cei de bună credinţă; ei tulbură şi răstoarnă toate.

Ceea ce le cere Sfântul Ioan creştinilor este doar o inimă caldă şi un suflet plin de virtute, pentru ca rugăciunea lor să fie desăvârşită.

Prin toate acestea, atitudinea şi concepţia sa se integrează firesc în învăţătura şi practica Bisericii dreptmăritoare a lui Hristos, chezăşie a veşniciei şi inexpugnabilităţii ei şi a mântuirii tuturor credincioşilor creştini.