Tinerețea semnifică avânt nesocotit, asumarea unor riscuri de la care orice adult s-ar înfrâna, exuberanță nepotolită, poftă de viață, dorință de a cuceri lumea, atât interioară, cât și exterioară. În drumul său, tânărul are nevoie de oameni cu experiență cărora să le încredințeze gândurile sale. Orice om aflat la începutul vieții trebuie să se lase condus de cei încercați, ca să nu ajungă să-și rateze menirea. Însă astăzi, când parcă toate idealurile tinerilor sunt predate lumii virtuale, ce mai este de făcut?
Sfântul Ioan Casian reprezintă una dintre cele mai bune „călăuze” în viața spirituală. În toate scrierile sale putem privi ca într-o oglindă în sufletul nostru, ne putem adresa din nou întrebările potrivite, avem posibilitatea de a găsi răspunsuri la ceea ce ne frământă. În ceea ce privește textele despre tinerii monahi pe care i-a cunoscut personal sau pentru care a compilat sfaturi folositoare, acestea conțin un avertisment foarte actual: orice tânăr care-și ascunde gândurile se află pe o cale periculoasă din punct de vedere duhovnicesc. Însă, înainte de a analiza acest semnal de alarmă al Sfântului Ioan Casian, trebuie să ne întrebăm dacă am trăit vreodată o perioadă în care gândurile tinerilor să fie mai tulburi și mai ascunse ca în zilele noastre. Tinerii nu mai discută aproape deloc nici cu părinții, nici cu prietenii lor, preferând să-și încredințeze existența mediului on-line. Lumea prezentă și-a estompat propria gândire. Nici o umbră nu mai modulează frunțile tinerilor de astăzi. Toți sunt făcuți parcă din același aluat al realității virtuale - absență, neimplicare, detașare goală de sens, odihnă perpetuă a minții, împietrire a inimii. În aceste condiții, atunci când întrebi un tânăr despre ceea ce-l frământă, descoperi că, de fapt, nu-l mai frământă nimic. Majoritatea ajung să intre în viața lor de muncă și familie în mod similar cu cei care se află la finalul meseriei lor. Cu alte cuvinte, par pregătiți de pensionare. Prin urmare, tânărul de astăzi nu-și mai ascunde gândurile de ceilalți pentru că le ține râvnitor pentru sine - el, de fapt, nu mai are gânduri, țeluri, idealuri, dorințe. Iar un om lipsit de acestea este, deja, pe jumătate mort. Poate, vreodată, să fie considerat viu un om care nu știe pentru ce trăiește?
Gândul fără de gând
Pentru a reuși să scoți un tânăr din această stare semimorbidă, trebuie să-ți dai osteneala de a-l scoate din „gândul fără de gând”, adică din starea de trândăvie amestecată cu plictiseală în care lumea modernă i-a clădit un culcuș liniștit. Iar singura modalitate de a-l clătina din comoditatea sa perpetuă constă în a-i restrânge un pic exprimarea propriilor dorințe. Cum este timp pentru rețelele de socializare, va fi și pentru a-și face camera curată. Cum se găsește atâta vreme pentru jocurile pe telefon, va fi vreme și pentru împăturirea hainelor, o activitate de voluntariat, o muncă desfășurată vara în aer liber. Părintele care își vede de viață liniștit cât timp fiul sau fiica sa se scufundă în realitatea virtuală a telefonului sau laptopului mai toată ziua va constata că, la maturitate, a crescut un om inform sufletește. De aceea, tânărului trebuie să-i fie lăsată libertate, dar nu deplină. El trebuie ocazional pus în situații mai grele, trebuie să învețe să-și biruiască propria voință, mai ales dacă-l împinge la fapte nepotrivite. Sfântul Ioan Casian spunea: „Grija și îndrumarea principală a acestuia [părintelui duhovnicesc, n.r.], cu ajutorul căreia tânărul să fie în stare să urce necontenit spre culmile cele mai înalte ale desăvârșirii, vor fi să-l învețe mai întâi să-și biruie vrerile (s.n.). Pregătindu-l cu râvnă și sârguință pentru această luptă, va avea grijă să-i poruncească necontenit tocmai ceea ce a înțeles că sunt potrivnice firii lui. Trăgând învățături din multele încercări, ei pretind că monahul, mai ales cel tânăr, nu-și poate ține în frâu nici chiar plăcerea de a pofti, dacă n-a învățat mai întâi să-și biruie prin ascultare vrerile sale. De aceea, declară ei, cine n-a învățat mai întâi să-și ucidă vrerile nu va fi în stare în nici un chip să-și stingă nici mânia, nici tristețea, nici duhul preacurviei, dar nu-și va putea păstra nici adevărata umilință a inimii, unirea necontenită cu frații și pacea trainică și îndelungă, iar urmarea: nici în mănăstire nu va mai putea rămâne mult timp” (Sf. Ioan Casian, „Așezămintele mănăstirești”, în: Scrieri alese, pp. 144-145).
Repornirea gândirii
Dacă tânărul este scos din mediul său comod, atunci gândurile vor reporni. Multe dintre acestea vor fi amestecate cu tristețe și mânie, repulsie față de viață și responsabilitățile ei. Acum el va fi pregătit să înfrunte un pic greutățile și să se chinuiască puțin pentru a se regăsi sufletește. Părinții trebuie să caute din timp sfătuitori și în afara familiei pentru a încredința propriii adolescenți celor potriviți să-i formeze. Cel mai mare pericol actual constă în faptul că tinerii sunt lăsați în voia lor! În spatele acestei libertăți acordate tinerilor, transformată în lozincă de mulți părinți, se află de fapt comoditatea celor din urmă, care și-au abandonat propriile responsabilități și se limitează numai la sfaturi condescendente și atitudini fataliste. Trebuie să căutăm persoane în care fiii și fiicele noastre se pot încrede și care-i pot călăuzi. Altfel, fie din starea „gândului fără de gând”, fie din cea a „gândurilor potrivnice”, ei nu se vor putea ridica singuri. Sfântul Ioan Casian observa: „Necontenit sunt învățați tinerii să nu ascundă, dintr-o rușine primejdioasă, absolut nici un gând care le frământă inimile, ci, de îndată ce s-au ivit, să le descopere bătrânului. În judecarea acestora să nu se bizuiască niciodată pe propria lor socotință, ci să fie convinși că este bun sau rău tot ceea ce a decis analiza bătrânului după o lungă chibzuință. Așa se face că iscusitul vrăjmaș în nici o privință nu-l poate împresura pe tânăr, ca pe unul fără experiență și neștiutor, și nici să-l prindă cu vreun vicleșug pe cel pe care-l vede sprijinindu-se nu pe judecata lui, ci pe cea a bătrânului. El nu-l poate convinge să ascundă bătrânului îndemnurile de orice fel pe care i le-a aruncat în inimă ca pe niște săgeți de foc. Diavolul atât de dibaci în nici un alt chip nu l-ar putea înșela și aduce la poticnire pe tânăr, decât dacă l-ar momi prin îngâmfare sau pofta de mărire să-și ascundă gândurile. De altfel, bătrânii declară că îndeobște semnul știut și vădit al gândurilor diavolești este rușinea de a le mărturisi bătrânului” (Sf. Ioan Casian, „Așezămintele mănăstirești”, în: Scrieri alese, pp. 145- 146). Deci, misiunea părintelui constă nu doar în a fi singurul sfătuitor al propriului copil, ci și în a găsi persoane în care acesta se poate încrede. Dar dacă nu vom reuși să ne adunăm sufletește și să-i scoatem puțin pe tineri din realitatea lor virtuală, atunci vom avea doar fantoșe care se plimbă, mănâncă și dorm, dar care nu mai au nici o dorință de a face ceva cu viața lor. Să nu ne temem de furia lor. Dacă sunt furioși, sunt vii sufletește. Însă dacă sunt absenți și resemnați, ce fel de oameni vom ajunge să creștem?
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius