Sfantul Grigorie Palama a fost un mare apărător al adevărului creştin potrivit căruia, în Iisus Hristos, este posibilă unirea omului cu Dumnezeu şi îndumnezeirea lui prin har. Această învăţătură o păstrau cu sfinţenie şi monahii isihaşti din Athos, care afirmau că, prin izbăvirea de patimi şi prin rugăciune curată, omul poate vedea slava lui Dumnezeu încă de pe pământ, printr-o tainică şi suprafirească unire cu El (Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, „Predici exegetice la duminicile de peste an”, Edit. Teofania, Sibiu, 2001, p. 280).
Despre opera Sf. Grigorie Palama se poate spune că reprezintă o sinteză, o „recapitulare” a tradiţiei Bisericii şi a teologiei patristice de până la el, fiind, în acelaşi timp, şi „o expresie sau o formulare dezvoltată a acesteia” (Pr. Constantin Coman, „Erminia Duhului. Texte fundamentale pentru o Ermineutică Duhovnicească”, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 201).
Într-un articol din lucrarea „Dictionnaire de spiritualite”, părintele John Meyendorff împarte vastul corpus al operelor palamite în trei secţiuni: scrierile de teologie şi de apologetică personală, operele de spiritualitate și omiliile.
Teologia palamită se caracterizează prin integrarea dogmatică a tradiţiei isihaste. Ea afirmă „temeiul exclusiv christocentric şi sfinţitor al îndumnezeirii”, menţinând însă caracterul „inabordabil al esenţei dumnezeieşti” (John Meyendorff, „Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă”, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 123).
Din momentul în care a devenit arhiepiscop, Sf. Grigorie Palama a desfășurat o importantă activitate predicatorială. Practic, el a început să predice în fiecare zi, subliniind importanţa comunitară a liturghiei de duminică, recomandând deasa împărtăşire, lectura şi studiul Sf. Scripturi. Despre acest fapt dau mărturie cele 63 de omilii ce fac parte din omiliarul transmis în manuscrise și care poartă numele ierarhului isihast al Tesalonicului.
Sf. Grigorie Palama era un orator desăvârşit, un păstor implicat direct și activ în viaţa poporului lui Dumnezeu, în problemele de natură religios-morale şi social comunitare, din dorinţa de a instaura justiţia şi pacea civilă.
Predicile sale se remarcă prin simplitate și prin faptul că nu ocoleau nedreptăţile sociale, care erau cauza principală a nemulţumirilor tesalonicenilor. Aceste predici au fost scrise şi rostite în ultimii ani de viaţă ca arhiepiscop al Tesalonicului şi evidenţiază preocuparea lui pentru mântuirea păstoriţilor săi.
La Tesalonic, activitatea pastorală a Sf. Grigorie Palama a avut două direcţii principale: renaşterea liturgică; dreptatea socială şi pacea civilă a oraşului grav afectat de violentele mişcări ale zeloţilor.
O parte dintre omiliile ierarhului Grigorie Palama au devenit adevărate „tratate”. Astfel, în corpusul celor 63 de omilii palamite figurează pe poziţiile 16 şi 53 amplele discursuri la „iconomia mântuitoare a lui Hristos” şi la „viaţa deiformă în Sfânta Sfintelor a Fecioarei Maria”, tratate independente care nu au nimic în comun cu genul omiletic.
Aceste două tratate-discursuri ale Sf. Grigorie Palama, cel „hristologic” (Omilia 16) şi cel „mariologic” (Omilia 53), sunt „pilonii de rezistenţă ai gândirii sale teologice şi duhovniceşti constituite în jurul celor două figuri distincte, dar inseparabile, ale lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Domnul Vieţii făcut om, şi a Fecioarei Maria, Maica Vieţii şi a Luminii devenită una cu Fiul ei” (Sfântul Grigorie Palama, „Fecioara Maria şi Petru Athonitul – prototipuri ale vieţii isihaste şi alte scrieri duhovniceşti”, Edit. Deisis, Sibiu, 2005, p. 77).
Nici Omiliile 1 şi 63 nu sunt de fapt predici în adevăratul sens al cuvântului, ci discursuri ocazionale. Astfel, Omilia 1 este o predică de întronizare, rostită a treia zi după intrarea în Tesalonic, cu îndemnuri la pace socială, în timp ce Omilia 63 face referire la comportamentul tesalonicenilor bogaţi după răsturnarea regimului zeloţilor, arătând cauza nenorocirilor abătute asupra locuitorilor oraşului: stăruinţa în păcate care atrage pedeapsa lui Dumnezeu.
Celelalte omilii sunt predici propriu-zise dispuse în colecţiile manuscrise în ordinea aproximativă a anului liturgic, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului (Omilia 2) şi sfârşind cu Duminica lui Zaheu (Omilia 62).
Din corpusul de omilii fac parte şi 34 de predici la duminicile de peste an, incluse ca şi comentarii la pericopele evanghelice, între care sunt intercalate discursurile rostite la 14 sărbători ale anului bisericesc sau cu ocazii speciale. Majoritatea lor au fost scrise şi rostite în Tesalonic, în catedrala mitropolitană Aghia Sofia sau în alte biserici din sau de lângă oraş.
Omiliile Sf. Grigorie Palama arată că, în afară de isihasm şi de teologia energiilor necreate, o altă constantă a preocupărilor sale a constituit-o mariologia isihastă.
Astfel, în colecţia celor 63 de omilii, şase dintre ele au în centru meditaţii mariologice cu ocazia principalelor sărbători închinate Maicii Domnului în cultul ortodox. Alături de discursul la viaţa Fecioarei în Sfânta Sfintelor, ele alcătuiesc o adevărată „Viaţă” a Maicii Domnului în formă omiletică (Diac. Ioan I. Ică jr., „Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei”, Edit. Deisis, Sibiu, 2008, pp. 203-204).
Pe lângă discursul despre intrarea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor şi despre viaţa deiformă pe care Fecioara Maria a petrecut-o aici, cunoscută ca Omilia 53, care e de fapt un adevărat tratat teologico-duhovnicesc, ierarhul isihast mai vorbeşte despre Fecioara Maria în Omilia 57 din Duminica dinainte de Naşterea Domnului închinată Sfinţilor Părinţi după trup ai lui Iisus Hristos, precum şi în Omilia 18 din Duminica Mironosiţelor, unde insistă asupra faptului că Preacurata Născătoare de Dumnezeu a fost cea dintâi care L-a văzut pe Domnul înviat.
De asemenea, Sf. Grigorie Palama a dedicat patru omilii speciale marilor sărbători ale Sfintei Fecioare: Omlia 14 la Buna Vestire; Omilia 37 la Adormirea Maicii Domnului; Omilia 42 la Naşterea Fecioarei Maria şi Omilia 52 la intrarea Preacuratei în Sfânta Sfintelor. Diferenţele între această ultimă omilie şi tratatul-discurs, cunoscut ca Omilia 53, sunt evidente nu doar în ce priveşte dimensiunile lor, ci mai ales în planul aprofundărilor teologice şi duhovniceşti. De remarcat este faptul că, în Omilia 53 la intrarea Fecioarei în Templu, Sf. Grigorie Palama a descris, ca nimeni altul, viaţa ei de taină în Dumnezeu susţinută de rugăciunea inimii.
Colecţia celor 63 de omilii a fost publicată şi în limba română, în trei volume, la Editura Anastasia, 2000, 2004, 2007. Prima ediţie este tradusă din limba greacă de dr. C-tin Daniel şi revăzută de Laura Pătraşcu, în timp ce traducerea ultimelor două volume aparţine Paraschevei Grigoriu.
Cu o gândire adânc ancorată în Sf. Tradiţie, figura luminoasă a ierarhului isihast dezvăluie peste veacuri acelaşi învăţător şi îndrumător în dorinţa noastră de a teologhisi „din inima şi din sufletul Bisericii”, nu din afara ei (Pr. Georges Florovsky, „Biblie, Biserică, Tradiţie. O perspectivă ortodoxă”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 127).
Sf. Grigorie Palama rămâne unul dintre cei mai de seamă teologi răsăriteni, dar şi unul dintre „cei mai contestaţi de către istoricii catolici”, un adevărat simbol al învăţăturii ortodoxe care, în opoziţie cu intelectualismul şi raţionalismul apusean, a fundamentat experienţa întâlnirii cu Dumnezeu a credinciosului rugător (Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 281).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius