Serghei Vasilievici Rahmaninov

[altmariusclassic]

Serghei Vasilievici Rahmaninov - n. 1 aprilie 1873, Novgorod, Rusia .

Debutează cu opera *Aleko*, compusă în 1892-premiera la Teatrul Bolșoi la 27 aprilie 1893 și care s-a bucurat de succes, Pentru această piesă, al cărei libret (bazat pe "Țiganii" lui Pușkin) a fost scris de Vladimir Nemirovici-Dancenko, Rahmaninov a primit Medalia de Aur la Conservatorul din Moscova.

Doi ani mai târziu, în 1895, compune Simfonia nr.1 a cărei premieră în martie 1897 este un răsunător eșec datorat , în principal, lui Alexandr Glazunov , care a dirijat beat. Rachmaninov suferă o puternică cădere psihică și nu mai poate compune mai bine de trei ani nimic, timp în care face sedințe de psiho și hipnoterapie.

După recuperare, compune Concertul pentru pian nr. 2, care s-a bucurat de un imens succes.La 12 mai 1902, Rahmaninov se căsătorește cu Natalia Satina, vara sa primară, doar după ce a primit o dispensă specială acordată de Biserica Ortodoxă Rusă. Vor avea două fiice - Tatiana și Irina.

Prima Revoluţie Rusă (1905) îl prinde pe Serghei ca dirijor al Bolshoi Teatr. Deşi nu a fost implicat direct în această mişcare, Rachmaninov a simpatizat cu insurgenţii, ceea ce l-a făcut ca după înăbuşirea sângeroasă a acesteia să se retragă prudent cu familia la Dresda, în Germania. Aici scrie alte trei lucrări importante: Simfonia a 2-a , poemul simfonic Insula Morţilor (1907) şi Concertul No. 3 pentru pian şi orchestra (1909). Acesta din urma a fost creat special pentru primul său turneu în SUA, un debut pianistic răsunător ce a avut loc la 28 noiembrie 1909 în compania orchestrei simfonice din New York. Au urmat apariţii la fel de strălucitoare în postura de dirijor al noilor sale lucrări simfonice la Philadelphia şi Chicago. În timpul acestui turneu i s-a făcut oferta de a rămâne dirijor permanent al Orchestrei Simfonice din Boston, dar Rachmaninov a refuzat, preferând să se reîntoarcă în Rusia în februarie 1910.

În momentul întoarcerii sale în Rusia, la Moscova se „limpezeau apele" în muzica rusă. Existau trei curente principale: primul era format din susţinătorii Grupului celor Cinci (Balakirev, Borodin, Cui, Mussorgski, Rimski-Korsakov); al doilea grup - mai conservator - era cel al urmaşilor lui Ceaikovski; în sfârşit, o a treia grupare - mult mai restrânsă - era cea a susţinătorilor muzicii lui Aleksandr Skriabin. Rachmaninov a fost asimilat grupului mai conservator ce se considera urmaşul lui Ceaikovski. Şi pe bună dreptate. Lirismul său accentuat, lipsit de inovaţii majore, făcea ca muzica sa, deşi scrisă în secolul 20, să rămână ferm ancorată în spiritualitatea şi estetica secolului 19. Aşa cum spuneam la început, Rachmaninov se dovedea a fi o perfectă şi ultima întrupare a unei tradiţii reprezentate de Ceaikovski - un melodist de anvergură, pătruns de suflul fierbinte şi tumultuos al Romantismului. În anii petrecuţi la Moscova, Rachmaninov scrie Simfonia corala Clopotele, bazată pe poemul omonim a lui Edgar Allan Poe, şi depune o asiduă activitate concertistică în postura de pianist şi dirijor.

După Revoluţia bolşevică din 1917, Rachmaninov părăseşte definitiv Rusia, plecând într-un exil auto-impus mai întâi în Elveţia, apoi în SUA. Proprietăţile familiei, câte mai rămăseseră după aventurile tatălui denaturat, fuseseră distruse de bolşevici. America va deveni căminul său pentru tot restul vieţii. Aşadar, următorii 25 de ani aveau să fie petrecuţi într-un mediu de limbă engleză, o limbă care i-a rămas mereu inaccesibilă, fiind incapabil s-o asimileze cum trebuie. De altfel, „the American way of life" îi era cu totul străin şi, deşi muzicianul va depune o bogată activitate concertistică şi de înregistrări, el se va simţi permanent un exilat, un străin. Va duce o viaţă izolată, înconjurat doar de familie şi un grup restrâns de prieteni. Rusia şi ruşii îi lipseau profund, iar lipsa acestor coordonate din viaţa sa a avut un efect devastator asupra puterii sale creatoare. Într-adevăr, lucrările scrise pe continentul American sunt puţine şi irelevante, muzicianul dedicându-se aproape în întregime vieţii de concert. Două sunt totuşi excepţiile: Simfonia a 3-a (sumbră şi impregnată de spiritul şi melosul slav) şi Rapsodia pe o Temă de Paganini pentru pian şi orchestra, lucrare la fel de cunoscută azi ca şi concertele pentru pian nr 2 si 3.

Spre sfârşitul vieţii, melancolia şi dorul după meleagurile natale au devenit aproape insuportabile, astfel încât, într-un ultim gest disperat, Rachmaninov va comanda - contra unei sume enorme - un pui mesteacăn din Rusia care-i va fi adus în SUA şi plantat în curtea reşedinţei sale. Dorinţa lui Rachmaninov a fost de a fi înmormântat la rădăcina acestui copac „de acasă". Cu toate acestea, muzicianul a rămas activ până în ultimele sale clipe. În ciuda sănătăţii sale din ce în ce mai fragile, Rachmaninov porneşte în ultimul sau turneu prin America în iarna 1942-1943. Toate câştigurile acestui lung şi epuizant şir de concerte sunt donate fondurilor destinate celor afectaţi de război. După un concert la Knoxville, Tennessee, muzicianul cade la pat.

Trist, mai însingurat ca niciodată (fiind, paradoxal, o celebritate) Serghei Rachmaninov - „omul care nu zâmbeşte niciodată" - se va sfârşi în vila sa din Beverly Hills (California) la 28 Martie 1943 din cauza unui cancer pulmonar. În depărtare, „acasă", asediul Leningradului intrase în cel de-al doilea an...