Seneca - Despre Univers

[altmariusideea]

Universul, după Platon, are toate aceste elemente: artizanul, adică zeul; substratul, adică materia; forma, adică aspectul şi rînduiala lumii pe care o avem sub ochi; modelul, după care zeul a creat o operă atît de măreaţă şi de frumoasă; 
scopul, pentru care a creat-o. Mă întrebi ce scop şi-a ales zeul? Bunătatea. Chiar aşa spune Platon: „Din ce motiv zeul a creat lumea? El este bun, iar dacă cineva este bun, atunci nu e gelos pe niciun alt bine; de aceea, a creat cea mai bună lume cu putinţă.” 
Fă aşadar pe judecătorul şi rosteşte-ţi sentinţa: cine crezi tu că susţine o teză mai apropiată de adevăr, nu cea adevărată în absolut – căci adevărul însuşi este mai presus de noi.

Această mulţime de cauze, numite de Platon şi Aristotel, păcătuieşte prin aceea că sînt ori prea multe, ori prea puţine. Prea puţine, dacă se consideră ca fiind o cauză creatoare orice element fără de care nu se poate face nimic. Între cauze trebuie să aşezi timpul: nimic nu se poate face în absenţa timpului. Aşază şi spaţiul: dacă lipseşte locul în care se poate face ceva, atunci nu se face defel. Aşază şi mişcarea: în absenţa ei, nimic nu se naşte şi nimic nu moare; fără mişcare, nu există niciun act, nicio schimbare. Noi însă căutăm cauza primă, generală. Aceasta trebuie să fie simplă: căci şi materia este simplă. Căutăm să aflăm care este cauza? De bună seamă, raţiunea care acţionează, adică zeul: tot ce ai arătat nu reprezintă cauze multiple ori singulare, ci decurg dintr-una una singură, din cea creatoare.

Zici tu că forma este o cauză? Artizanul este cel care dă o formă operei: aşadar, este parte a cauzei, nu cauză în sine. Nici măcar modelul nu este o cauză, ci un mijloc necesar cauzei. Modelul îi este necesar artistului tot atît cît îi este dalta ori pila de şlefuit: fără acestea, arta nu se poate împlini, şi totuşi ele nu sînt părţi ori cauze ale artei. „Scopul, se spune, pentru care artistul face ceva este o cauză.” Va fi o cauză, dar lăturalnică, nu creatoare.Cauzele lăturalnice sînt fără număr: noi căutăm cauza generală. Aceia nu şi-au dovedit fineţea lor obişnuită cînd au afirmat că întregul univers, fiind o operă desăvîrşită, este o cauză: căci este o mare deosebire între operă şi cauza operei.

În momentul acesta ori îţi rosteşti sentinţa, ori (cum este mai uşor în situaţii de felul acesta) spune că nu e clar şi porunceşte-ne să revenim cu noi argumente. „De ce îţi face plăcere, poţi zice, să-ţi treci timpul în asemenea dispute, care nu te vor elibera de nicio patimă, care nu vor îndepărta nicio dorinţă?” De obicei mă îndeletnicesc cu subiecte mai înalte, care aduc linişte spiritului, şi mai întîi mă cercetez pe mine însumi, iar abia mai apoi universul acesta. Numai că nici acum nu pierd timpul, cum crezi tu; toate aceste discuţii, dacă nu se despică şi nu se pierd în subtilităţi inutile, înalţă şi înviorează spiritul care, încărcat de o grea povară, doreşte să se elibereze şi să se întoarcă la obîrşiile sale. Trupul este povara şi pedeapsa spiritului: sub greutatea lui, stă apăsat, încătuşat, dacă nu intervine filozofia care să-l facă să îşi tragă suflarea dinaintea spectacolului lumii şi să-l îndepărteze de cele pămînteşti, îndreptîndu-l către cele divine. Aceasta este libertatea lui, aceasta este scăparea lui; se smulge din temniţa în care este închis şi se reface în cer.

Aşa cum meşteşugarii, cînd fac o lucrare de mare precizie şi care impune o atenţie obositoare pentru ochi, dacă au o lumină slabă şi nesigură, ies între oameni şi îşi înviorează vederea în plin soare într-un loc în care mulţimea se destinde, tot aşa spiritul închis în această casă tristă şi întunecoasă, de cîte ori poate, iese în loc deschis şi se înviorează contemplînd natura. Ramîi cu bine.

Seneca