Seneca - Despre recunostinta

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

 

 · 

Ajung acum la ultima parte a subiectului. Cel care îşi arată mulţumirea trebuie să cheltuiască ceva, tot aşa cum cel care plăteşte o datorie cheltuieşte bani; numai că cel care îşi arată recunoştinţa faţă de sine însuşi nu cheltuieşte nimic, tot aşa cum cel care primeşte de la sine mulţumirea pentru binefaceri nu are nimic de cîştigat. Binefacerea şi aducerea de mulţumiri trebuie să treacă dintr-o parte într-alta; schimbul nu este cu putnţă dacă este vorba de o singură persoană. Cel care îşi arată mulţumirea face la rîndul său un bine celui de la care a primit ceva. Dar cel care îşi aduce sieşi mulţumiri – cui îi face oare un bine? Numai lui însuşi. Şi cine nu se gîndeşte la manifestarea recunoştinţei ca un act şi la dăruirea unei binefaceri ca alt act? Cel care îşi manifestă recunoştinţa către sine însuşi îşi face sieşi un bine: care este nerecunoscătorul care să nu-şi dorească aşa ceva? Ba chiar cine nu a fost nerecunoscător, anume cu acest scop?

Zice unul: „Dacă trebuie să aducem mulţumiri, atunci trebuie şi să ne arătăm recunoscători; noi însă spunem: îmi aduc mulţumiri mie însumi pentru că am refuzat să mă însor cu femeia aceea şi pentru că nu am încheiat o afacere cu acela.” Cînd spunem asta, ne lăudăm singuri şi, ca să ne arătăm aprobarea pentru actul nostru, folosim abuziv termenii de mulţumire.

O binefacere este ceva ce, odată dăruit, poate să fie sau să nu fie dat îndărăt; cel care îşi dăruieşte sieşi o binefacere nu poate să nu primească îndărăt ceea ce a dăruit; aşadar nu este binefacere. O binefacere este dăruită la un moment dat şi este dată îndărăt în alt moment; aceasta însă nu este primită la un moment dat şi dată în alt moment. În cazul unei binefaceri, ceea ce este lăudabil, ceea ce este demn de admiraţie e faptul că un om îşi uită de propriul său interes pentru a-i face un bine altuia, faptul că îi dăruieşte altuia luînd de la sine; asta nu o face cel care-şi dă singur o binefacere.

Dăruirea unei binefaceri este un act social, face ca unul să-şi cîştige afecţiunea, altul să fie îndatorat; să-ţi dăruieşti ţie însuţi nu este un act social, căci nimeni nu cîştigă afecţiune, pe nimeni nu îndatorează, nimănui nu-i trezeşte o speranţă, făcîndu-l să zică: „Trebuie să-l cultiv pe omul acesta; i-a dăruit aceluia o binefacere, îmi va dărui şi mie.” O binefacere este ceea ce dăruim nu de dragul nostru, ci de dragul celui căruia i-o menim. Numai că cel care-şi dăruieşte sieşi o face de dragul său; aceasta, aşadar, nu este o binefacere. Ramîi cu bine.

Seneca