Seneca - Despre prietenie

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

· 

Cu cît este mai bună calea care păstrează aparenţa prieteniei cu acela, şi chiar calea prieteniei, dacă acela îşi vine în simţiri! Bunătatea stăruitoare îi înfrînge pe oamenii răi şi nici unul dintre ei nu este atît de încrîncenat la suflet şi duşmănos faţă de o purtare blîndă încît să nu-i iubească pe cei care rămîn buni chiar în urma unei nedreptăţi, şi cărora le datorează chiar şi faptul că au putut să le rămînă datori fără să fie pedepsiţi. Lasă-ţi gîndurile să meargă pe acest făgaş: „Acela nu mi-a răspuns cu recunoştinţă; ce să fac? Fă ceea ce fac şi zeii, cei care sînt autorii slăviţi ai tuturor lucrurilor; ei încep să dăruiască binefaceri celui care nu-i cunoaşte şi continuă să le dăruiască celor care sînt nerecunoscători.

Unii le reproşează că sînt indiferenţi faţă de noi, alţii – că sînt nedrepţi; unii îi aşază în afara lumii şi îi părăsesc neştiutori şi neputincioşi, lăsîndu-i fără lumină şi fără vreun rost; alţii fac ca soarele, căruia îi datorăm împărţirea în ore de muncă şi de odihnă şi refugiul nostru din întuneric şi din haosul nopţii veşnice, care prin parcursul său pune ordine în anotimpuri, ne hrăneşte trupurile, cheamă la lumină roadele şi face să se coacă fructele – să nu fie nimic altceva decît o îngrămădire de stînci şi o adunare întîmplătoare de particule de foc şi îi dau orice alt nume în afară de cel de zeu. Cu toate acestea, întocmai ca părinţii cei mai buni, care zîmbesc doar la vorbele obraznice ale copiilor lor, zeii nu încetează să îşi reverse binefacerile asupra celor ce se îndoiesc de izvorul binefacerilor, ci îşi împart bunurile între neamuri şi popoare, fără vreo părtinire. Avînd doar puterea de a face bine, ei stropesc pămînturile cu ploi ce vin la vremea potrivită, pun mările în mişcare cu suflarea lor, pun semne anotimpurilor cu mersul stelelor, îmblînzesc asprimile verilor şi iernilor cu perioade de trecere şi, plini de bunătate şi bunăvoinţă, îndură greşelile spiritelor noastre pline de slăbiciuni.

Să-i imităm; să dăruim, chiar dacă multe din darurile noastre au fost date zadarnic; cu toate acestea, să dăruim mai departe altele, ba chiar să le dăruim tocmai celor la care ni s-au pierdut darurile. Prăbuşirea unei case nu împiedică pe nimeni să înalţe o alta şi, cînd focul ne-a mistuit zeii strămoşeşti, noi punem temelii noi, pe pămîntul cald încă şi, iar şi iarăşi, ridicăm cetăţi noi în locul care le-a înghiţit pe cele dinainte; pînă-ntr-atît este de stăruitor în speranţe spiritul nostru. Oamenii ar înceta să mai facă ceva pe pămînt şi pe mare dacă nu ar lua mereu de la capăt încercările ce au dat greş.

Este nerecunoscător: nu mie mi-a adus o vătămare, ci sieşi; eu mi-a luat rodul binefacerii mele în momentul în care am dăruit-o. Iar experienţa mă va face să fiu nu mai zăbavnic în a dărui, ci mai atent; ce am pierdut cu unul, voi cîştiga cu ceilalţi. Dar chiar şi aceluia îi voi dărui o a doua binefacere şi, întocmai ca un bun agricultor care înfrînge ogorul sterp cu grijă şi cultivîndu-l, voi fi învingător; eu mi- am pierdut binefacerea, el e pierdut pentru oameni. Măreţia spiritului nu înseamnă să dăruieşti o binefacere şi să o vezi risipindu-se: măreţia spiritului înseamnă să o vezi risipindu-se şi să stărui în a dărui. Ramîi cu bine.

Seneca.