Seneca - Despre omul caruia nimic nu-i lipseste

[altmariusideea]

Socoteşti tu oare că e sărac omul căruia nimic nu-i lipseşte? „E meritul puterii lui de a răbda”, răspunzi, „nu al norocului.” Aşadar, dacă cineva nu-şi poate pierde bogăţiile, tu nu-l socoteşti bogat? Preferi să ai mult, ori atît cît îţi trebuie? Cel ce are mult în stăpînire, doreşte şi mai mult, iar aceasta este dovada că încă nu are destul; cel care are destul a atins o stare la care cel bogat nu poate ajunge niciodată: capătul dorinţelor. Ori poate tu nu le socoteşti bogăţii doar fiindcă nimeni nu a fost proscris pentru ele? Fiindcă nimeni nu a fost otrăvit de soţie ori de fiu? Fiindcă sînt la adăpost în vreme de război? Şi nu stîrnesc tulburări în vreme de pace? Fiindcă nu e primejdios să le ai în posesie şi nici nu e greu să le administrezi?

„Numai că nu are multe în stăpînire cel care pur şi simplu nu suferă de frig, nu e flămînd, nu e însetat.” Iupiter nu are mai mult în stăpînire. Nu este niciodată puţin ceea ce e de ajuns şi nu e niciodată mult ceea ce nu e de ajuns. După ce i-a înfrînt pe Darius şi pe inzi, Alexandru rămîne mereu sărac. Nu e oare adevărat? El caută să facă noi cuceriri, cercetează mări necunoscute, trimite pe ocean flote noi şi parcă voieşte să rupă barierele lumii. Ceea ce îi este naturii de ajuns, nu îi este omului de ajuns. S-a găsit cîte unul care să mai dorescă ceva după ce a avut totul: atît de mare este orbirea minţii şi pînă-ntr-atît omul îşi uită paşii dintîi, odată ce a dobîndit un succes. Omul care, cu puţin timp mai înainte, era stăpîn (nu fără înfruntări) peste un colţişor obscur de lume, odată ajuns la capătul pămîntului, este trist că trebuie să se întoarcă străbătînd un ţinut ce este de-acum al său. 

Banul n-a făcut pe nimeni bogat, ci a trezit doar în fiecare o mai mare poftă. Nu întrebi care este motivul? Cel ce are mai mult în stăpînire începe să poată avea şi mai mult. În sfîrşit, numeşte-mi pe cine voieşti dintre toţi cei socotiţi deopotrivă cu Crassus şi Licinus; adu registrul averilor lor şi fă o socoteală; cît are şi cît speră să aibă. După mine, acesta este sărac. După tine, poate fi sărac. Cel care, în schimb, se supune cerinţelor naturii, nu numai că nu simte sărăcia, dar nici măcar nu se teme de ea. Numai că tu ştii că este foarte greu să-ţi restrîngi propriile tale bogăţii la limitele impuse de natură; tocmai cel pe care l-am aşezat între limitele acestea, şi pe care tu îl socoteşti sărac, are în stăpînire ceva în plus. 

Căci bogăţiile orbesc mulţimea şi o atrag, dacă dintr-o casă ies mulţi bani sunători, dacă pînă şi acoperişul este îmbrăcat în aur, dacă sclavii din casă sînt puternici la trup ori atrag atenţia prin eleganţa veşmintelor. Fericirea lor este în întregime aşezată spre cei ce privesc: în schimb, omul pe care l-am scos din rînduiala mulţimii şi a norocului este fericit pe dinăuntru. Inşii aceştia, numiţi în chip fals bogaţi, dar care sînt de fapt săraci, care au atît de multe de făcut, au bogăţie aşa cum spunem noi că avem febră: în realitate, febra ne are pe noi. Ar trebui de fapt să spunem chiar opusul: l-a prins febra; şi, tot aşa, ar trebui să spunem: l-a prins bogăţia. Ramîi cu bine

Seneca