Seneca - Despre intelepciunea desavirsita

[altmariusideea]

Socrate, care raportează întreaga filozofie la morală şi consideră că înţelepciunea desăvîrşită este să distingi binele şi răul, spune: „Dacă am cît de puţină autoritate asupra ta, mergi pe urmele acelor oameni măreţi şi vei fi fericit; iar dacă cineva te socoteşte neghiob, n-are decît să o facă. Să te jignească şi să te insulte oricine: nu vei suferi dacă te vei afla în tovărăşia virtuţii. Dacă voieşti să fii fericit, spune el, dacă vrei cu adevărat să fii un om vrednic, cu o credinţă solidă, să nu-ţi pese dacă se găseşte cineva să îţi arate dispreţ.” Nimeni nu va ajunge la acestea fără ca mai înainte să fi dispreţuit el însuşi orice, fără să fi pus toate felurile de bine pe acelaşi plan. Nu există bine fără moralitate, iar moralitatea este aceeaşi în toate felurile de bine.

„Cum aşa? Nu e nicio deosebire dacă devine Cato pretor sau nu? Dacă pierde sau cîştigă în bătălia de la Pharsalus? Faptul că nu putea fi înfrînt, chiar dacă partidul lui era înfrînt, reprezenta pentru el un bine la fel de mare ca şi cînd s-ar fi întors în triumf în patria sa şi ar fi adus pacea?” Cum să nu fie la fel? Virtutea care înfrînge soarta potrivnică şi cea care domneşte peste soarta prielnică este aceeaşi; iar virtutea nu poate fi mai mare sau mai mică. Are mereu aceeaşi statură.

Toate făpturile îşi au un drum anume: trebuie să se nască, să crească, să moară. Corpurile cereşti pe care le vezi că-şi urmează cursul deasupra noastră şi pămîntul pe care am fost aşezaţi şi de care ne sprijinim de parcă ar fi stabil, se vor mistui şi se vor sfîrşi; nimic nu este lipsit de propria sa bătrîneţe. În răstimpuri ce nu-şi corespund unul altuia, natura călăuzeşte toate fiinţele în acelaşi loc: ceea ce există nu va mai exista; dar nu este menit să se sfîrşească, ci doar se va descompune. Pentru noi, descompunerea înseamnă pieirea; căci noi privim numai ce avem sub ochi, mintea noastră îngustă şi supusă trupului nu vede mai departe de atît. Vom îndura însă cu mai mare tărie moartea noastră şi a celor dragi nouă dacă vom spera că, aşa ca toate celelalte, viaţa şi moartea se învecinează şi materia care a fost alcătuită se descompune şi, descompusă, se reface: în lucrarea aceasta se află făptuirea veşnică a zeului care le rînduieşte pe toate.

Cum va spune Cato, străbătînd cu gîndul veacurile: „Tot neamul omenesc este condamnat la moarte, şi cel de acum, şi cel din viitor; toate cetăţile ce au putere, în vreo parte a lumii, şi cele ce sînt podoaba strălucită a vreunui alt imperiu – într-o zi oamenii se vor întreba în ce loc s-au aflat; fiecare va pieri de un alt sfîrşit: pe unele le vor nimici războaiele, pe altele le va mistui nepăsarea şi o pace care se va schimba în trîndăveală şi fastul, care este pieirea marilor averi. O revărasare neaşteptată de ape va acoperi toate aceste cîmpuri rodnice ori pămîntul, scufundîndu-se, le va înghiţi, într-o prăbuşire, în hăul său. De ce ar trebui atunci să mă revolt sau să mă plîng că o iau cu puţin înaintea destinului comun?

Un spirit mare să asculte de zeu şi să se supună fără ezitare legii universului: fie va avea parte de o existenţă mai bună, pentru a trăi o viaţă mai strălucită şi senină în lumea divină, fie va fi măcar de neatins pentru orice jignire, dacă se va reuni cu natura şi se întoarce la întreg. Viaţa nobilă a lui M. Cato nu este un bine mai mare decît moartea lui nobilă: virtutea este mereu egală cu ea însăşi. Socrate spunea că virtutea şi adevărul sînt totuna. Adevărul nu creşte, şi nici virtutea: ea îşi are toate părţile componente, este întreagă. Ramîi cu bine.

Seneca