Seneca - Despre febra

[altmariusideea]

O febră uşoară poate trece neobservată; cînd creşte însă şi devine febră mare, chiar şi un om puternic şi deprins cu suferinţele trebuie să-şi mărturisească boala. Picioarele ne dor, se simte o rigiditate în încheieturi: încă ne prefacem şi spunem ori că ne-am sucit călcîiul, ori că ne-am obosit făcînd gimnastică. La început se caută un nume pentru o boală încă nesigură; cînd începe însă să atingă călcîiele şi să deformeze picioarele, atunci sîntem nevoiţi să recunoaştem că este podagră.

Situaţia opusă se întîmplă în bolile spiritului: cu cît cineva o duce mai rău, cu atît pricepe mai puţin. Nu e nimic de mirare, dragul meu Lucilius; cel care doarme uşor, vede imagini în timpul somnului şi, dormind, uneori îşi dă seama că doarme: un somn adînc, în schimb, stinge orice fel de vis şi face ca spiritul să se adîncească într-atît, încît pierdem conştiinţa de sine.

De ce nimeni nu-şi acceptă propriile sale defecte? Pentru că este încă scufundat în ele; visele şi le povesteşte cel ce este treaz şi, tot aşa, defectele şi le recunoaşte cel ce s-a vindecat de ele. Să ne trezim aşadar şi să ne dăm seama de greşelile noastre. Numai că filozofia singură ne poate trezi, ne poate scutura din somnul nostru adînc: dedică-te ei pe deplin. Tu eşti demn de ea. ea este demnă de tine: îmbrăţişaţi-vă unul pe altul. Alungă cu putere orice altceva, făţiş; nu este cu putinţă să te dedici filozofiei doar din vreme în vreme.

Dacă ai fi fost bolnav, ai fi lăsat deoparte grija pentru averea părintească şi ai fi uitat de activităţile din for: n-ai fi socotit că merită vreunul să îţi asumi apărarea lui într-un proces, atunci cînd boala îţi mai dă un răgaz. Ai fi căutat în orice chip să te eliberezi mai întîi de boală. Şi? Nu vei face la fel şi acum? Lasă deoparte orice piedică şi dedică-te înţelepciunii: nimeni nu poate ajunge la capăt dacă are tot soiul de preocupări. Filozofia îşi exercită puterea 
sa; ea ne dă timpul, nu îl primeşte de la noi; nu este o ocupaţie lăturalnică, ci de toată ziua; este stăpînă, ne stă alături şi ne porunceşte.

Alexandru i-a răspuns aşa unei cetăţi care îi promitea o parte din pămînturile ei şi jumătate din toate bunurile: „Nu am venit în Asia ca să primesc ce îmi veţi fi dat, ci ca să aveţi atîta cît vă voi fi lăsat eu.” Tot aşa spune filozofia, despre orice: „Nu am de gînd să primesc timpul care vă prisoseşte: voi veţi avea timpul de care eu nu voi avea nevoie.”

Acordă-i toată atenţia ta, stai alături de ea, slăveşte-o: va fi o distanţă uriaşă între tine şi ceilalţi; vei fi cu mult mai sus decît toţi oamenii, iar zeii nu vor fi cu mult mai sus decît tine. Întrebi ce deosebire va fi între tine şi ei? Vor trăi mai mult timp. Numai că, pe Hercule, e nevoie de multă măiestrie să închizi totul într-un spaţiu mic; pentru înţelept, propria sa viaţă se întinde cît veşnicia pentru un zeu. Este însă ceva prin care înţeleptul poate fi mai presu de zeu: acela nu se teme de nimic, prin natura sa – înţeleptul, prin meritul său.

Iată ceva de seamă, să ai slăbiciunea unui om şi liniştea unui zeu. Este de necrezut ce putere are filozofia cînd respinge orice atac al sorţii. Nicio armă nu pătrunde în trupul ei, unele lovituri le opreşte şi, de parcă ar fi fost nişte fleacuri, le lasă să alunece în pliurile hainei ei; altele le face să fie vane şi le întoarce împotriva celui ce le-a trimis. Rămîi cu bine.

Ramîi cu bine.

Seneca