Seneca - Despre fapte morale

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

Nicio faptă nu este morală în afara celor în care s-a implicat spiritul, în întregul său, şi din care nu a respins nicio latură. Cînd însă e de înfruntat un rău, fie din teama de rele mai mari, fie din speranţa în bunuri pentru care merită să suporţi un singur rău, cel care acţionează nu ştie ce hotărîre să ia: pe de o parte este impulsul de a-şi împlini ţelurile, pe de alta este dorinţa de a se retrage şi a fugi de ceva incert şi primejdios; se găseşte, aşadar, sfîşiat între păreri opuse. În cazul acesta, gloria dispare: căci virtutea împlineşte hotărîrile luate cu seninătate, nu se teme de ceea ce face. 
„Nu te lăsa tu la rău, dimpotrivă, să-ţi creşti îndrăzneala,�Mai curajos decît vrea chiar Norocul.”�
Dacă le vei socoti rele, nu le vei înfrunta cu forţă. Şterge-ţi din sinea ta gîndul 
acesta, altminteri bănuiala, care este motiv de ezitare, înfrînează avîntul; pînă la urmă ajungem să fim tîrîţi acolo unde trebuia să ne aruncăm cu entuziasm. Stoicii cereau să fie luat în serios silogismul lui Zenon, iar opusul lui să fie considerat amăgitor şi fals.

Eu unul nu reduc subiectul la formule dialectice, la noduri meşteşugite şi amorţite: cred că toate aceste tipuri de argumentare trebuie să fie izgonite: cel care e cercetat se simte împresurat şi, cînd vine momentul să-şi spună părerea, una zice şi alta gîndeşte. Pentru apărarea adevărului este nevoie de mai multă simplitate – şi de mai mult curaj pentru a combate frica. Aş prefera să desfac şi să desfăşor nodurile care s-au încîlcit, ca să conving, nu ca să amăgesc. În momentul în care duci armata pe cîmpul de luptă ca să înfrunte moartea în apărarea soţiilor şi a copiilor, cum anume le vei trezi curajul? Ia-i pe Fabii, care au transferat asupra unei singure familii un întreg război al statului. Îi pun în faţa ochilor pe spartanii aşezaţi la trecătoarea Termopile: nu sperau în victorie şi nici măcar în întoarcere; locul urma să le fie mormînt.

Cum îi vei îndemna să oprească în loc, făcînd scut cu trupurile lor, prăbuşirea unui neam întreg şi să-şi părăsească mai degrabă viaţa decît locul în care luptă? Le vei spune: „Răul nu este un vrednic de glorie; moartea este vrednică de glorie; aşadar moartea nu este un rău?” Ce discurs eficient! Ascultîndu-l, cine ar mai sta pe gînduri să se arunce în săbiile duşmanului şi să moară luptînd? ce cuvinte pline de curaj le-a adresat însă Leonida! „Ostaşii mei, prînziţi acum ştiind că veţi cina cu cei de dincolo!” Mîncarea nu le-a înţepenit în gură, nu s-a oprit în gît, nu le-a căzut din mîini: voioşi, au primit deopotrivă invitaţia la prînz şi cea la cină.

Nu trei sute de ostaşi, ci toţi oamenii trebui să fie vindecaţi de teama de moarte. Cum îi vei învăţa că nu este un rău? Cum vei înfrînge părerile dintotodeauna, cu care sîntem deprinşi încă din copilărie? Ce sprijin vei găsi pentru slăbiciunea omenească? Ce le vei spune pentru ca, înflăcăraţi, să înfrunte primejdia? Cu ce cuvinte vei îndepărta această spaimă comună, cu ce forţe ale talentului vei goni această părere înrădăcinată în omenire, aflată în opoziţie cu ceea ce gîndeşti tu? Îmi vei compune discursuri întortocheate din care să tragem concluzii absurde? Este nevoie de arme mari pentru a ucide monştri mari. În Africa, soldaţii au încercat în zadar, folosind săgeţi şi praştii, să lovească şarpele acela îngrozitor care înspăimînta legiunile romane mai mult decît războiul însuşi: nici Apolo nu l-ar fi putut răni. Trupul, de dimensiuni uriaşe, îi era vîrtos, iar lăncile şi toate armele aruncate de mîinile oamenilor alunecau pe el; pînă la urmă, a fost zdrobit sub nişte pietre de moară. Iar tu arunci împotriva morţii arme atît de ridicole? Înfrunţi leul cu o dăltiţă? Ce spui este subţire: nimic nu este mai subţire decît vîrful spicului; iar subţirimea însăşi face ca unele lucruri să fie nefolositoare şi fără rost. Rămîi cu bine.

Seneca