Seneca - Despre binefaceri III

[altmariusideea]

Cine mai este atît de nerecunoscător ca omul care şi-a scos din inimă şi a îndepărtat tocmai ceea ce ar fi trebuit să aşeze în locul cel mai de preţ, mereu dinaintea ochilor – aşa încît a ajuns să nici nu mai ştie că a existat? Este vădit că nu s- a gîndit de prea multe ori să răspundă la binefacere, dacă a putut uita de ea. În sfîrşit, pentru a aduce mulţumiri este nevoie şi de caracter, şi de prilej, şi de putinţa de a o face şi de sprijinul sorţii; cel care îşi aduce aminte este îndeajuns de recunoscător chiar prin aceasta, fără vreo strădanie. De vreme ce faptul acesta nu are nevoie nici de efort, nici de averi, nici de noroc, cel care nu îl îndeplineşte nu mai are nici o scuză în care să se refugieze; căci nici nu a voit vreodată să fie recunoscător cel care şi-a împins binefacerea atît de departe de sine încît a pierdut-o din vedere.

După cum obiectele de care ne folosim şi pe care le atingem cu mîna în fiecare zi nu sînt niciodată în pericol să ruginească, în vreme ce acelea pe care nu le avem sub ochi şi, nefiind în uz, zac pe undeva ca nişte obiecte fără rost, adunînd murdării odată cu trecerea timpului, tot aşa orice este mereu adus în gîndurile noastre şi se păstrează proaspăt nu piere niciodată din amintire – care pierde doar ceea ce nu mai priveşte mereu. 
În afara acestei cauze, mai există cîteva care ne alungă din minte servicii ce ne-au fost făcute, uneori chiar dintre cele mai de seamă. Cea dintîi şi cea mai puternică dintre ele este faptul că, absobiţi cum sîntem mereu de pofte, noi nu privim la ce avem ci la cele către care tindem; pentru cei care stau cu ochii aţintiţi la ce le lipseşte, la ce poftesc, este lipsit de valoare orice se află acasă.

Mai departe, se întîmplă că, atunci cînd pofta de noi binefaceri a făcut ca ceea ce ai primit să devină neînsemnat, nici autorul lor nu mai este ţinut la mare preţ. Am avut sentimente de iubire pentru cineva şi l-am admirat şi am spus sus şi tare că temeliile poziţiile noastre i se datorează atîta vreme cît am fost mulţumiţi de ceea ce am obţinut. Apoi a năvălit în sufletul nostru admiraţia pentru alte lucruri şi ne-am năpustit asupra lor, după cum este în firea muritorilor care, pe cît au înfăptuiri mai mari, pe atît jinduiesc la altele şi mai mari; iar orice eram mai înainte gata să numim binefacere, pe dată ne dispare din minte şi ne întoarcem ochii nu către cele care ne înalţă pe noi deasupra altora, ci numai către cele pe care ni le pune dinainte norocul unora mai presus de noi.

Numai că nimeni nu este în stare să se arate deopotrivă invidios şi recunoscător, fiindcă invidia îi este proprie unuia care se plînge şi este trist, iar recunoştinţa – unuia care se bucură. În al doilea rînd, pentru că nimeni dintre noi nu ţine seama decît de momentul care tocmai a trecut, sînt rari cei care îşi întorc gîndul la cele care s-au petrecut deja; aşa se face că amintirea profesorilor noştri şi a binefacerilor pe care ei ni le-au dăruit se stinge, pentru că ne-am lăsat în urmă întreaga copilărie; aşa se face că binefacerile de care am avut parte în tinereţe pier, pentru că tinereţea însăşi nu revine niciodată. Nimeni nu consideră că ce a fost este parte a trecutului, ci că a pierit cu totul şi de aceea cei care se concentrează asupra viitorului au o memorie slabă. Ramîi cu bine.

Seneca