Secession orădean

[altmariuscultural]

Andrei CORNEA

Publicat în Dilema Veche nr. 1011 din 24 august – 30 august 2023

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/se...

O scurtă vizită la Oradea m-a convins că acesta este, astăzi, poate cel mai frumos oraș din România și, în orice caz, bate multe recorduri sub raportul restaurării fondului arhitectural, al refacerii infrastructurii urbane, al iluminatului public, dar și, probabil, al bucuriei de a trăi într-un spațiu civic deopotrivă minunat, dar și bine întreținut. Dar nu despre eforturile și meritele cu totul remarcabile ale administrației Bolojan vreau să vorbesc acum – deși ar trebui s-o facă cineva. 

Ceea ce dă nota specifică și unică, cumva, centrului urban al Oradiei este prezența masivă a stilului „Secession” (numit și „Art Nouveau”, după moda franceză), înfloritor în anii de la începutul secolului XX. Cu formele sale rotunjite, cu decorul „organic” mai ales vegetal, în plus cu trimiterile la folclorul maghiar (laleaua), cu turnulețele pe colț, cu fațadele viu și luminos colorate (și foarte bine restaurate), acest stil tranșează clar – fără, totuși, violență stilistică – cu stilul eclectic-istorist al ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, continuat însă și mai tîrziu pe ici, pe colo. Trebuie spus că, în anii premergători Primului Război Mondial, „Secession” era cumva expresia modernității stilistice, și nu numai la exterior, dar și în felul organizării interioare, al confortului locuinței – așa cum poți vedea dacă vizitezi încîntătorul palat Darvas-La Roche.

Dar cum se explică această explozie „secessionistă” la începutul secolului trecut? Toate aceste reședințe (Stern, Moskovits, Vulturul Negru, Ullmann, Darvas-La Roche, Rimanoczy, Deutsch etc.) au fost comandate (și uneori și proiectate) de o nouă clasă antreprenorială, foarte prosperă, de origine evreiască. „Explozia” a fost nu numai artistică, ci și economică, socială și de status: beneficiind din plin de egalitatea juridică deplină obținută în 1867 în Austro-Ungaria, considerați din acel moment „parte a națiunii maghiare” de religie mozaică, conform unui principiu republican-francez, admiși să domicilieze în centrele orașelor, evreii din zona Oradiei (urmînd un trend mai general din Austro-Ungaria) au devenit în două-trei decenii o populație relativ numeroasă (o treime din cea a orașului în 1900, adică circa 12.000), dar și, în mare parte prosperă, avînd cîteva vîrfuri – oameni de afaceri bogați și de succes, în plus avocați, medici, ingineri, comercianți. Faptul e dovedit și de numărul considerabil de sinagogi care au existat la Oradea (17, după Cristian Pușcaș, Șapte sinagogi orădene, unele ortodoxe, precum Aachvas Rein sau Marea Sinagogă Ortodoxă, altele apaținînd ritului neolog, precum Sinagoga Zion), din care mai există astăzi șase, iar patru dintre ele au fost restaurate și reabilitate. Aș aminti mai ales de majestuoasa sinagogă neologă, plasată mîndru pe cheiul Crișului Repede și a cărei cupolă poate fi văzută de departe, făcînd concurență Turnului Primăriei, bisericii romano-catolice Sf. Ladislau și Palatului Episcopiei Greco-Catolice. A fost, bineînțeles, și un mod de a afirma simbolic prezența civică și cultică deopotrivă a evreilor, deveniți parte integrantă, chiar majoră a comunității civice orădene.

În acest context, stilul „Secession” exprimă și el, simbolic, un program al afirmării: sugerează, pe de o parte, modernitatea, respectiv ruptura cu istoria simbolizată de stilurile eclectice din restul orașului vechi (neobaroc, neovenețian, neorenascentist etc.), istorie care cu evreii nu fusese deloc tandră. Pe de altă parte, prin unele referințe vizuale la folclorul maghiar se exprima și entuziasmul de a aparține unei națiuni care le dăduse drepturi și îi recunoscuse ca egali. (O deosebire fundamentală față de ce se întîmpla în România Vechiului Regat, unde evreii se găseau sub puterea infamului „Articol 7” al Constituției României, care le refuzase naturalizarea.)

Două generații aproximativ le-a luat, așadar, evreilor din Oradea să ajungă de la emanciparea totală la prosperitatea și influența socială și culturală remarcabile din preajma lui 1900. Dar tot două generații au mai trecut pînă ce, în 1940, să înceapă a fi trădați de concitadinii lor, cu care pînă atunci fuseseră și se simțiseră egali. În Oradea, revenită Ungariei în urma Dictatului de la Viena, se aplică în acea perioadă tot mai insistent legile rasiale împotriva evreilor și se impun tot mai multe interdicții și limitări. Totul culminează cu închiderea evreilor în ghetou și apoi cu deportarea lor la Auschwitz în 1944, din ordinul lui Eichmann, deportare pusă însă în execuție de autoritățile locale și de jandarmerie. Rezultatul e exterminarea celei mai mari părți a populației evreiești, inclusiv a familiilor care schimbaseră fața orașului cu două generații în urmă. Din 15.000 de evrei deportați se pare că au supraviețuit cam o cincime. (Astăzi ar mai fi cca 500 de evrei în Oradea.) Patria, cîndva atît de generoasă, s-a dovedit a fi nu numai vitregă, dar și ucigașă. Iar cei care își decoraseră cîndva palatele cu simbolurile ei fuseseră... cum? Orbi? 

Iată de ce  încîntătoarea arhitectură Secession orădeană, ca și aceea mai eclectică a sinagogilor orașului, rămîne pentru mine un simbol ambivalent: pe de o parte, trimite la mari speranțe, la încredere și la reușită socială și culturală majoră. Pe de alta, însă, dacă te gîndești la copiii și nepoții celor care au comandat, clădit și locuit acele palate, revine în minte barbaria care mai întîi i-a dezmoștenit, apoi i-a expediat pe toți la moarte, dar și autoiluzionarea lor fatală, a celor care au refuzat să vadă acea barbarie pînă ce a devenit prea tîrziu.