Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu si a Cantacuzinilor de Dimitrie Cantemir

[altmarius]

https://archive.org/stream/StarpireaFamiliilorLuiBrancoveanuSiACant...

Uimitoarele revoluţii ale dreptei
răzbunări a lui Dumnezeu asupra

familiei lui Brâncoveanu si a
Cantacuzinilor, vestiţi în Valahia

1 . Constantin Cantacuzino - fiul lui Şeitan
Oglu Cantacuzino, cel spânzuratele sultanul
Murad al treilea, tatăl Cantacuzinilor din Valahia
- a fost osândit la leat 7172 la moarte prin
gâtuire de către domnul Grigorie Ghica. Pricina
a fost că i-a purtat gând rău şi voia să-l pârască
pe Grigorie cu vicleşug la Poartă.

2. Acest Constantin avea sase feciori:
Şerban, Drăghici, lordache. Matei, Constantin
stolnicul şi Mihail.

3. Şerban, spurcând (cum umblă vorba nu
puţin la munteni) patul domnului Duca şi ieşind

la Iveală nelegiuirea făcută de el, temându-se
de cazne, a plecat la Ţarigrad, unde,
dezvinovăţindu-se în faţa turcilor prin dare de
bani, a luat domnia muntenească la leat 7187,
ianuarie, ziua a, şasea.

4. A început corespondenţă cu preaputemicii
Europei, şi mai ales cu chesarul, cu ţarul şi cu
craiul leşesc. A încercat de multe ori să se

lepede de turci şi să-şi alăture armele
creştinilor, dar, fiind împiedicat de fiecare dată
de fraţii, săi, îşi părăsea planurile.

5. După aceea, la leat 71 97, adunând o

oaste de vreo 20 000 şi făcând rost de 40 de
tunuri mari şi de asemenea pregătind şi
zaherele pe câţiva ani, s-a gândit să pornească
război făţiş contra turcilor, vrăjmaşii întregii
creştinătăţi. Pentru aceea, i-a trimis pe patai
dintre boierii săi credincioşi şi care erau de
aceeaşi părere cu el la chesarul Leopold ca să-l
vestească despre planurile sale, să hotărască
împreunarea armelor şi supunerea şi să fie ţinuţi
totdeauna sub ocrotirea lui. Constantin stolnicul
şi IVlihall, fraţii săi, şi Constantin Brâncoveanu,
nepotul său, dintotdeauna potrivnici faptelor
sale cucernice, văzând că nu-l pot întoarce cu
vorbele lor măgulitoare de la cele plănuite, au
hotărât să-l dea pierzaniei şi astfel, în puţine
zile, cu ajutorul unei slugi care servea băuturi, I-
au ucis cu otravă (cum se zvoneşte) la sus-
pomenltul leat, octomvrie ziua 29.

6. După ce au săvârşit această ucidere de
frate, îngrijindu-se mai mult de chiverniseala lor
decât de cea a creştinilor. Constantin stolnicul
şi Mihail spătarul l-au ales la domnie pe
Constantin Brâncoveanu, care, jelind numai de
ochii lumii moartea neaşteptată a unchiului său.

a primit nu cu o mică bucurie, abia ascunsă,
schiptrul domnesc, iar cu averile şi bogăţiile
răpite de la Şerban a dobândit întărirea domniei
sale de la Poartă. Pe văduvă, soţia lui Şerban,
cu singuml ei fiu şi cu cele trei fete i-a băgat în
temniţă, ameninţând-o nu numai că-i va face
rău, ci şi că o va da pierzaniei împreună cu
copiii ei, dacă nu-i va da 250 000 de taleri, sub
pretext că atât ar fi cheltuit el la turci ca să n-o
trimită cu copiii la Ţarigrad (ceea ce ea,
sărmana, dorea cu tot dinadinsul).

7. Aflându-se la o aşa mare ananghie, ea a
cerut sprijinul chesarului, iar ia rugămintea ei,
chesarul Leopold l-a trimis pe generalul
Veterani cu 7000 de ostaşi, care au slobozit-o
pe sus-numita doamnă cu copiii ei din
prinsoarea de la mănăstirea Cotroceni, unde
era păzită, şi au dus-o în Transilvania, sub
ocrotirea chesarului. O, Doamne, îndelung
răbdătorule! Brâncoveanu însuşi, copil fiind,
după moartea tatălui său (pe care domnul
Grigorie poruncise să-l spânzure, tot pentru vina
unui vicleşug uneltit împreună cu Constantin),
fusese luat de unchiul său Şerban, ţinut bine şi
cu o creştere aleasă, iar mai apoi înălţat la
dregătoria de vel-logofăt, se ridică acum precum
un vrăjmaş jurat împotriva copiilor şi a văduvei
celui ce-l hrănise, îl ocrotise şi fusese
binefăcătorul său, domnul Şerban.

8. Totuşi, ca să nu fie socotit de
preaputernicii creştinilor drept un vrăjmaş al
creşti nităţii, a început, făcând la fel ca Şerban,
să aibă corespondenţă cu domnitorii creştini,
dar cu ce inimă urma a arătat-o; ori cum, a primit
(drept răsplată) de la chesarul Leopold tituluşul
de principe al Sfântului Imperiu Roman, el şi
familia lui, pe veci. A mai primit şi de la
împăratul Petnj întâiul, monarhul întregii Rusii,
mare încredere şi prietenie.

9. La leatul de la Hristos 1703, lui
Brâncoveanu - în zilele viziratului lui Rami
Mehmed-Paşa, care (aţâţat de Alexandru
Mavrocordat) i-a fost cel mai aprig duşman - i s-
a trimis vorbă, din porunca sultanului Mustafa,
să se înfăţişeze în luna aprilie a anului pomenit
la Adrianopol (unde se afla pe atunci sultanul)
pentru ca, mazilindu-l, fie să-l trimită în
surghiun, fie să-l osândească la moarte. El însă,
prin mijlocirea muftiului de atunci, Feizullah-
Efendi, cu o mare sumă de bani a scăpat de
această nenorocire şi a fost lăsat iarăşi să
revină în ţara sa, cu tituluşul de domn ebedi,
adică pe veci, care i-a fost hărăzit lui şi familiei
sale.

10. După ce s-a reîntors în Valahia,
Brâncoveanu - pe care spaima de turci îl făcuse,
ca şi pe Cain, să tremure de amărăciunea

morţii, precum dinţii lui Lazăr, încrezându-se
într-ai săi, dar mai ales în stolnicul Constantin
Cantacuzino, l-a înştiinţat despre toate treburile
privitoare la corespondenţa sa cu domnitorii
creştini, destămuindu-i ultimele sale planuri şi
spunându-i că mai bine ar dori să moară
cerşind o bucată de pâine pe pământ creştinesc
decât să mai treacă vreodată peste Dunăre spre
Ţarigrad.

1 1 . întărindu-se în această hotărâre a sa,
Brâncoveanu şi-a clădit o curte într-unu! din
satele (pe care le cumpărase mai înainte în
Transilvania), iar comorile de aur, argint şi de
pietre scumpe şi Ie-a pus în păstrare în oraşul
transilvănean Koronstat, o sumă însemnată de
monezi la Veneţia, o alta, nu mal mică decât
aceasta, a dat-o la Cabinetul chesarului, cu
procente anuale.

12. între timp, s-a întâmplat că pacea dintre
Măriile lor ţarul şi sultanul, încheiată la Carloviţ,
care îl stânjenea cel mai mult pe craiul şved, a
fost ruptă. încă înainte de ruperea păcii,
capuchehaiele sale, aflate la Poartă, i-au dat de
ştire lui Brâncoveanu despre aceasta. Văzând
acestea, Brâncoveanu a început să se frământe
în fel şi chip cu gândul ce sa aleagă dintre
aceste două: ocrotirea chesarului (care îi fusese
întărită de mai multe ori) pentru sine şi ai săi.

până la un prilej fericit, sau ocrotirea Măriei
Sale ţarului, pe care, prin David, trimisul său la
Moscova, iar mai apoi prin Castriotul îl
încredinţase şi îi făgăduise că, atunci când va fi
nevoie, nu numai că îşi va uni armele împotriva
turcilor, ci va alătura la polcurile ţarului şi o
oaste numeroasă de bulgari şi de sârbi (care,
după voia sa, susţinea că era gata) şi legându-
se să-i dea destule zaherele (pe care, într-
adevăr, le avea strânse, îndeajuns de multe, în
mănăstiri şi în alte locuri şi popasuri) şi să-l
slujească cu credinţă şi dreptate.

13. Văzând acestea. Constantin
Cantacuzino, ca o vulpe bătrână, a început să
născocească zi de zi noi vicleşuguri,
păgubitoare politicii. Brâncoveanu, dorind să
primească sfaturi mai lămuritoare de la ai săi, şi
mai ales de la amintitul Constantin, ce trebuie
să facă. Ie-a arătat situaţia, zicând: „Pacea
dintre ţar şi sultan a fost ruptă; trimisul deosebit,
domnul Tolstoi, este întemniţat la Edikule;
războiul împotriva ruşilor este vestit prin
firmane; craiului şved i s-a promis ajutor. Lui
Dimitrie Cantemir, care, este pus domn în
Moldova (în locul mazilitului Nicolae
Mavrocordat), i s-a poruncit cu tărie să
păzească hotarele, pentru ca duşmanul să nu
poată afla ce se petrece la turci, şi să ridice
neîntârziat un pod peste Dunăre; din

schimbările acestor lucruri se vede limpede că
turcii vor porni război contra ruşilor."

14. Constantin, văzând înclinarea lui
Brâncoveanu, cu o prefăcută smerenie, i-a dat
un sfat măgulitor, zicându-i: „într-adevăr, ar fi
bine să ne lepădăm de jugul turcesc, dar nu mai
înainte ca polcurile ruseşti să treacă peste
Dunăre. Căci cine ştie dacă vom avea o soartă
mai bună sub stăpânirea rusească; nu va
cădea, oare, asupra noastră urgia chesarului,
nu vom fi supuşi, oare. robiei tătăreşti, noi şi ai
noştri şi tot norodul întregii ţări?"

15. Cu aceste păreri potrivnice. Constantin
Cantacuzino a întors gândul lui Brâncoveanu
de la planul cucernic început mai înainte, însă I-
a sfătuit să nu întrerupă corespondenţa şi
făgăduinţele de sprijin trimise ţarului prin
Castriotul, dar amândouă erau mincinoase.
Căci cu puţină vreme mai înainte, o seamă de
boieri moldoveni, părăsindu-l pe Nicolae
Mavrocordat, au plecat în Transilvania, printre
aceştia aflându-se şi Dimitraşco Racoviţă,
ginerele lui Mihail Cantacuzino, fratele mai mic
al lui Mihail Racoviţă, domnul de acum al
Moldovei, pe atunci mazilit, căruia socrul său,
Mihail Cantacuzino, îi dezvăluia prin scrisori
toate sfaturile date lui Brâncoveanu, iar
Dimitraşco Racoviţă îl înştiinţa despre toate

acestea pe fratele său, Mihail Racoviţă. Mihail-
Vodă, pe atunci întemniţat la Edikule, i-a trimis
vizirului de atunci, Kiuprili Oglu Numan-Paşa, în
scris, cuvânt cu cuvânt, toate sfaturile lui
Brâncoveanu, primite de la fratele său din
Transilvania, dar în zilele viziratului său toate
acestea au fost păstrate sub mare tăcere. Dar
după ce Numan-Paşa a fost mazilit, sultanul i-a
poruncit mai întâi iui Mehmed-Paşa, care îl
înlocuise, să ştie că Brâncoveanu, domnul
Valahiei, unelteşte răzvrătirea, şi de aceea să
găsească un mijloc de a-l prinde şi a-l aduce la
Ţarigrad, ca să fie pedepsit.

16. Tot atunci a sosit şi hanul crâmiean,
Devlet Gherai, chemat la sfat cum să fie duse
lucrurile la bun sfârşit, căruia, de îndată ce a fost
înştiinţat despre începerea războiului cu ţarul, i
s-a spus mai întâi despre mazilirea şi prinderea
lui Brâncoveanu, învinuit de ai săi de răzvrătire.
Hanul a dat de îndată sfatul ca Dimitrie
Cantemir, numit domn al Moldovei, să fie făcut
domn al Valahiei şi să i se dea orice putere şi
firman pe care le-ar cere el, pentru ca, după ce îl
va prinde şi îl va trimite pe Brâncoveanu la
Ţarigrad, să rămână el însuşi domn în Ţara
Muntenească, iar în Moldova să-l pună domn pe
fratele său sau pe cine îl va alege el.

17. Acestea fiind astfel hotărâte, hanul

tătăresc s-a întors în Crimieea, iar Dimitrie
Cantemir, la leat 1710, în luna noiembrie, a
plecat în Moldova, iar din Moldova urmând să
plece cu cai de postă în Valahia.

18. Cum a lucrat, Dimitrie Cantemir după ce
a sosit în Moldova pentru cauza creştinilor este
cunoscut Cabinetului Măriei Sale ţarului. A fost
însă pârât de Brâncoveanu şi de Cantacuzino
prin scrisori de taină ca fiind nevrednic de
încredere şi că el este creştin doar cu numele,
dar în faptă este cu totul turcit, şi aşa mai
departe.

19. în pofida acestora. Măria Sa ţarul, privind
faptele sale, a primit credinţa făgăduită de el, pe
cât de înţelept, tot pe atâta de mărinimos, şi i-a
poruncit să se împace cu domnul Valahiei şi să-
şi unească puterile în folosul tuturor creştinilor.
La fel i-a poruncit şi lui Brâncoveanu, ca el,
lăsând la o parte vechea vrăjmăşie, să ştie că
domnul Cantemir este primit sub credinţa Măriei
Sale.

20. Brâncoveanu, primind această poruncă
de la Măria Sa ţarul, sub chipul de a lega
prietenie, I-a trimis la Dimitrie Cantemir pe
secretarul său Corbea (care trăieşte acum la
Kiev), hiritisindu-l nu în scris, ci prin vorbe,
pentru că s-a făcut credincios Măriei Sale
ţarului, că a trecut, în tractat ponturile privitoare

la sine şi la domnia sa, că) s-a ridicat şi se
trudeşte împreună pentru cauza atât de mult
dorită, ca un adevărat creştin, cerând, pe lângă
acestea, să-i facă cunoscut în ce chip s-a
închinatei cu ai săi Măriei Saleţanjiui.

21 . Dimitrie, fiind încunoştiinţat de credinţa
pe care Brâncoveanu ajurat-o de mulţi ani
Măriei Sale ţarului, i-a dat de veste prin acelaşi
Corbea despre sine că i-a făgăduit Măriei Sale
ţarului credinţa sa şi i-a jurat că, atunci când va
fi vremea prielnică, îşi va dovedi cu toată
stăruinţa slujba sa. Pe de altă parte, el
Brânooveanu să se păzească de turci, ca să nu
fie prins înainte de vreme, şi pe lângă aceasta i-
a mai dezvăluit şi toată îndatorirea sa, adică
cum i s-a poruncit să-l prindă, dacă va fi cu
putinţă, şi să-l trimită sub pază puternică la
Ţarigrad. Şi altele.

22. Auzind acestea, ce a făcut nefericitul
Brâncoveanu? Abătând singur asupră-şi mânia
dumnezeiască, fără nici o teamă de Dumnezeu,
a făcut cunoscute în amănunt aceste cuvinte ale
Iul Dimitrie Cantemir craiului şved care se afla
pe atunci la Bender. A mai adăugat şi ca el să
aibă grijă ca oastea şvedă şi cazacii lui
Mazeppa, care se aflau la laşi în cvartirele de
iarnă, să nu fie daţi de către domnul Dimitrie pe
mâna ruşilor.

23. Craiul şved i-a trimis degrabă scrisoarea
lui Brâncoveanu vizirului, care chiar atunci îşi
strângea oastea la Adrianopol, iarşvezilorşi
cazacilor Ie-a poruncit să părăsească de îndată
laşii şi să plece la Bender.

24. Acestea Ie-a scris deci Brâncoveanu
craiului şved, iar vizirului i s-a plâns că nu poate
îndeplini poruncile cele atât de trebuincioase
sultanului privind strângerea zaherelelor,
pregătirea lemnelor pentru construirea podului
la Dunăre, adunarea castei şi altele, fiindcă
Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, a scos
vorbă în toată Valahia cum că el este mazilit din
domnie de către Poartă şi că va fi, în scurtă
vreme, prins şi trimis în lanţuri la Ţarigrad.

25. Aflând vizirul acestea de la craiul şved şi
de la Brâncoveanu, a chemat capuchehaia lui
Dimitrie Cantemir şi l-a înştiinţat despre cele
scrise din partea craiului şi a lui Brâncoveanu.
Vizirul s-a prefăcut a nu-i da crezare lui
Brâncoveanu deoarece îl ştia ca un răzvrătit
făţiş. Capuehehaia lui Cantemir, deşi cunoştea
lucrurile, a spus că îşi pune chezăşie viaţa,
dacă acestea se arată a fi adevărate, şi de
îndată i-a trimis domnului său în taină o
scrisoare prin care îl înştiinţa că este învinuit de
craiul şved şi de domnul Valahiei că este
răzvrătit şi hainit.

26. Şi astfel, vizirul a pus sub straja
capuchehaia lui Dimitrie, iarserascherului de
Bender i-a poruncit ca, de îndată ce Cantemir
va sosi cu oastea sa la Bender, să-l pună în
lanţuri şi să-l trimită înaintea vizimlui. O altă
poruncă a trimis-o domnului Dimitrie însuşi, ca
la 23 aprilie să vină negreşit cu oastea sa la
Bender.

27. Brâncoveanu, cu o astfel de politică a lui
Constantin Cantacuzino, mai mult măgulit decât
îndrumat, a încălcat credinţa dată IVlăriei Sale
ţarului şi, săpând groapa altuia, şi-a pregătit
sieşi capcana de neînlăturat. O, inimă vicleană,
o, dreptate dumnezeiască! La acelaşi leat,
1711, IVlăria Sa ţarul, care urma să intre în
IVIoldova pentru apărarea şi slobozirea
creştinilor de sub jugul turcesc, l-a trimis din
vreme în sprijinul lui Dimitrie Cantemir, aflat la
ananghie, pe general-maiorul - pe atunci încă
brigadier - Kropotov, cu câteva polcuri. în urma
lui a sosit feldmareşalul Boris Petrovici. Peste
puţin timp a ajuns şi însuşi Măria Sa ţarul si,
sosind la laşi, cât de statornic şi de credincios I-
a găsit el pe Dimitrie Cantemir nu ni se cade să
vorbim mai mult aici, deoarece însuşi IVlăria Sa
ţarul este încunoştinţat îndestul despre acestea.

28. La Măria Sa ţarul, care mai zăbovea la
laşi, a sosit şi Castriotul (sau mai bine zis

Iscariotul), ca trimis de taină de către
Brâncoveanu însuşi. Acesta amesteca diferite
vorbe sub numele de pace, numai spre a
tărăgăna lucrurile; treaba lui adevărată era însă
să arate că domnul său Brâncoveanu şi
Constantin Cantacuzino erau foarte darnici în
făgăduieli, dar nu erau în stare să le
îndeplinească, şi, mai cu seamă, că nu pot
asigura zaherelele atât de trebuincioase Măriei
Sale ţaailui, arătând drept pricină sosirea
vizirului şl a hanului tătarilor, care era deja şi el
pe aproape, cât şi nenorocirile păgubitoare de
acum (ca şi cum treburile celor viteji trebuiau să
fie numai pentru el nepăgubitoare), pentru el
însuşi şi pentru întreaga ţară fără să dea măcar
nişte zaherele sau orice alt sprijin ar fi dat.

29. Acestuia i s-a alăturat şi o faţă
bisericească oarecare, care sub chipul
sfinţeniei uneltea vicleşuguri diavoleşti. O,
Doamne, cum diavolul n-a putut niciodată să-i
ispitească pe oamenii Domnului fără făţărnicia
sfinţeniei! luda apostolul l-a vândut pe Hristos
iudeilor şi păgânilor. Arie a făcut aceeaşi
ticăloşie; patriarhul Nestorie l-a despărţit pe Fiul
Domnului de Fiul Măriei. Aşa era şi acesta, o
unealtă a prefăcătoriei, cel mai ales vas al
diavolului, care a pus la cale o capcană pentru
oastea creştinească şi necinstitul de el n-a
şovăit să-l dea pe mâna duşmanului pe însuşi

unsul lui Dumnezeu.

30. Acestea erau deci uneltirile deşarte ale
oamenilor diavolului. Dumnezeu însă, ale cărui
cugete stau departe de cugetele oamenilor,
priviţi-ce a făcut: Inimile duşmanilor, chiar în
flăcările lui Marte, în trăsnetele lui Jupiter şi
Vulcan, au ridicat binefăcător steagurile
prevestitoare de pace, au încheiat capitulaţiile
care întăreau îndată această pace, pe temerari
cinstite şi bune de primit. Şi altele, despre care
se va vorbi mai jos, la locul potrivit.

31 . Mai departe, se cuvine să arătăm cum s-a
vădit răzbunarea lui Dumnezeu. Un oarecare
boier moldovean, fiul lui Gavriliţă, după nume şi
faptă Lupul, adică un lup, a fost trimis, în unna
poruncii de taină a Măriei Sale ţarul, de către
domnul Dimitrie Cantemir, cu bani număraţi 8
000 de taleri, în Bugeac, spre a cumpăra
(chipurile în numele sultanului) zaherele, şi
care, cumpărând cele de trebuinţă, s-ar fi putut
alătura fără nici o greutate taberei ruseşti, dar s-
a oprit la o mănăstire, numită Floreşti, care era
la numai două mile depărtare de tabăra Măriei
Sale ţarului, pricinuind că nu ar fi avut destule
căruţe, ceea ce nu era adevărat. Căci acesta
fusese sfătuit prin scrisorile lui Brâncoveanu şi
Cantacuzino să nu se grăbească să le trimită
zaherelele ruşilor, dar dacă ei înşişi vor ajunge

până acolo, să nu-i oprească să-şi ia acele
zaherele. Ca pricină arătau ca dacă vor birui
ruşii dezvinovăţirea va fi pregătită, şi anume cât
de greu era să adune carele în astfel de
vremuri. Dacă vor binji turcii, va avea mărturia
vădită a credinţei sale faţă de turci, căci, având
atâtea grâne, n-a vrut să le dea vrăjmaşului. Pe
lângă acestea. Lupul acela a ţinut neîncetat
corespondenţă cu vizirul şi cu Brâncoveanu,
trimiţându-le amândurora în fiecare zi veşti
despre orice se întâmpla în tabăra rusească şl
nu a lăsat nimic la o parte din ceea ce ţinea de
slujba de trădător.

32. Brâncoveanu, fiind înştiinţat de trimisul
său Castriotul şi de sus-numitul Gavriliţă Lupul
despre numărul oştilor Măriei Sale şl despre
puterea Iul, îl încuraja tot timpul pe vizir, care
abia trecuse peste munţii numiţi Cenghe, în
Misia, dându-i de ştire că oastea rusească avea
numai 36 000 şl că nu are nici un fel de
zaherele; de aceea nu era primejdios să se
grăbească, punându-se chezaş că victoria va fi
a lui.

33. Măriei Sale ţarului vulpea vicleană i-a
scris că turcii s-au şi apropiat de Dunăre şi că
un număr oarecare de bosnieci şi de arnăuţi au
să treacă prin Valahia sa pentru a păzi căile şi
trecătorile de pretutindeni, toate acestea fiind

minciuni. De aceea, el nu poate nicidecum
trimite zaherelele (pe care le făgăduise şi le
avea gata pregătite); cu atât mai puţin nu poate
să-şi unească armele sale, şi a cerut ca să se
dea porunci ca, dacă nu întreaga oaste
rusească, măcar o parte oarecare din ea să se
apropie de hotarele Valahiei; la fel, dacă nu mă
înşel, îndemnau şi trimisul său Castriotul şi
domnul Toma Cantacuzino.

34. Şl astfel s-a stabilit ca domnul general
Renn să meargă împreună cu Toma
Cantacuzino cu 5 000 de ostaşi în Valahia.
Unde, trecând peste râul Şiret, a împresurat
oraşul Brăila, aflat pe malul Dunării, şi în a patra
zi l-a luat cu asalt.

35. între timp, un alt general rus, lanus a fost
trimis cu alţi 7 000 de ostaşi ca să ocupe un loc
pe lângă Fălciu, unde să se dea lupta, pe care
vizirul l-a înconjurat cu toată oastea turcească şi
tătărească. Dar el s-a apărat cu dârzenie şi,
retrăgându-se, s-a împreunat din nou cu tabăra
rusească. Şi altele.

36. Vizirul l-a urmărit cu toate ordiile sale, de
asemenea, s-a apropiat de tabăra aisească,
aşezată la locul numit Stănileşti, unde a avut loc
o luptă foarte crâncenă, ce a ţinut trei zile. Şi
altele.

37. în ziua a patra, spre seară, după tunetele
războinice ale lui Marte, a început să
strălucească lumina păcii dorite şi au fost trimişi
soli deosebiţi pentru, întărirea capitulaţiilorde
pace, şi altele.

38. După ce s-a încheiat pacea între cele
două ţări. Măria Sa ţarul a mers la Lehia, iar
turcii către Dunăre, şi altele. La întoarcerea sa
de acolo, vizirul l-a luat cu el pe sus-numitul
Lupul şi l-a trimis înainte la Vama, iar apoi,
aducându-l la Adrianopol, fără să arate care i-a
fost adevărata vină, a poruncit să 1 se taie capul.

39. Dar să ne întoarcem la tragedia lui
Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor. în timp ce
Măria Sa ţarul sosea la laşi, cum s-a mai spus,
tot atunci şi Brâncoveanu, împreună cu ai săi, s-
a dus de la Bucureşti spre Dunăre şl Ie-a scris
turcilor că, la porunca sultanului, este gata să
meargă împotriva duşmanului, iar Măriei Sale
ţarului i-a scris că aşteaptă apropierea lui, ca
să-i poată trimite zaherelele. L-a minţit pe
Hristos, l-a minţit şi pe Mahomed, dar cu o
asemenea faptă s-a adeverit acea pildă a lui
Solomon, luminată de Duhul Sfânt care
glăsuieşte: Gura care grăieşte minciuni ucide
sufletul. Ceea ce apoi într-adevăr întâmplarea a
şi arătat-o.

40. După ce s-a încheiat acea campanie,

Brâncoveanu, dorind să se arate în faţa
sultanului drept cel mai credincios supus, a
răspândit zvonul cel mai neruşinat, scriind la
Veneţia şi Viena şi în alte ţări creştine cum că
njşii au crezut că vor înfrunta şi înfrânge
nebiruita putere a sultanului cu stacanele lor de
vinars. în afară de aceasta, a dat porunci
straşnice ca oricine care prin faptă ori prin gând
ar avea legături cu ruşii să fie socotit vrăjmaş
făţiş al ţării şi al Măriei Sale sultanului şi să fie
prins şi osândit la moarte. Constantin stolnicul
se bucura şi se lăuda, între două pahare, că
sfaturile sale au avut o putere nu mai prejos
decât cele ale lui Ahitofel, că el a prevăzut totul
cu mintea lui ascuţită şi că toate s-au petrecut
ca după rânduială, aşa cum Ie-a gândit el. O,
Saule în chip de prooroci Şi astfel, împreună cu
hiritiselile, i-au trimis daruri foarte mari
sultanului la Adrianopol, în întâmpinarea
vizirului.

41 . Dar, cum spune o zicală, viclenia se
înfrânge cu viclenie. Căci cei ce şi-au închipuit
că i-au biruit cu vicleşugurile lor pe cei doi
preaputernici monarhi s-au încurcat ei înşişi în
mrejele lor. Pentru că sultanul a început să
aducă la îndeplinire ceea ce îşi pusese în gând
(adică să-i stârpească dintre cei vii pe
Brâncoveanu şi toată familia Cantacuzinilor). în
ce chip? Mai întâi a dat un firman de obşte, la

care s-a adăugat o fetva a muftiului, că dacă
cineva, de acum înainte, îl va numi pe domnul
Valahiei ghiaur, adică necredincios, acela va fi
socotit el însuşi necredincios, şi să ştie toată
lumea că lui Brâncoveanu nu-i lipseşte decât
credinţa mahomedană, în rest, slujbele şi
credinţa lui le întrec pe acelea ale multora dintre
turci şi sunt foarte plăcute lui Dumnezeu.

42. Aceste laude din partea sultanului, bietul

Brâncoveanu, orbit de îngâmfare şi de mândrie.
Ie-a înghiţit cu gâtlejul deschis, ca pe o undiţă
aruncată la peşti ascunsă în fărâmele de pâine.
Şi astfel, a început de atunci să-i dispreţuiască
nu numai pe străini, dar şi pe ai săi şi pe
Cantacuzinii apropiaţi, ocărându-l uneori de a fi
nepăsători şi nepricepuţi în orânduirea
treburilor, iar alteori învinuindu-i de trădare, dar
fără temei, alteori socotindu-i necredincioşi faţă
de Dumnezeu şi de ţară, faţă de sine şi de
sultan şl ameninţându-i că va dovedi aceasta,
spunându-le în faţă: „Voi face ca toată lumea
să-şi dea seama cine este Brâncoveanu şi
familia sa şi cine sunt Cantacuzinii şi familia lor!
Voi face ca în casele şi curţile voastre să umble
oamenii până la genunchi în sângele
Cantacuzinilor. Voi sunteţi cei care l-aţi trimis,
spre pierzania mea, pe Toma spătarul (aceasta
era dregători a sa în Valahia) în tabăra
rusească. Voi cei care l-aţi omorât cu otravă pe

unchiul meu şi fratele vostru, pe domnul
Şerban, voi cei care, mai demult, l-aţi dat rob
leşilor pe Duca, cel ce a fost domn mai întâi în
iVIoldova şi apoi în Valahia, voi cei care îmi
întindeţi mie laţuri zi de zi, dar acum uneltirile şi
gândurile voastre îmi sunt deja cunoscute,
precum şi sultanului şi lui Dumnezeu."

43. Grăind Brâncoveanu aceste cuvinte atât
de ameninţătoare, Constantin Cantacuzino s-a
tulburat şi, sfătuindu-se cu fratele său Mihail şi
cu copiii lor, au socotit că e mai bine să-l
răstoarne ci mai înainte pe duşmanul lor decât
să fie ei doborâţi de vrăjmaş şi Ie-a spus o pildă
destul de cunoscută tuturor: Cândva, doi
vrăjmaşi călătoreau pe aceeaşi corabie şi
vremea fiind cumplită s-au aflat în primejdie de
moarte; atunci unul dintre ei l-a întrebat pe
corăbier de unde va începe să se scufunde
corabia, de la pupă sau de la proră? Corăbierul
i-a răspuns că de la proră, iar acesta zise: e
bine, căci îl voi vedea măcar cu o singură
minută mai înainte pe vrăjmaşul meu pierind, iar
după aceea pot să mă prăpădesc şi eu.

44. Şi hotărându-se astfel, au început să
pregătească treaba privind mazilirea şi pieirea
lui Brâncoveanu. în acel timp se mai afla încă în
Transilvania, plecat acolo, Dimitrie Racoviţă,
fratele lui Mihail Racoviţă, domnul Moldovei

(care, pe atunci, trăia la Constantinopol),
ginerele lui Mihail Cantacuzino, despre care s-a
pomenit mai sus. Amintitul Dimitrie Racoviţă de
aceea fugise în Transilvania fiindcă fusese
osândit la moarte de Brâncoveanu, pentnj că
venise şl el la laşi, la Măria Sa ţarul fără voia
domnului. De aceea, Cantacuzinii i-au trimis
scrisori de taină şi l-au învăţat ce şiretlicuri şi
învinuiri trebuia să scrie el împotriva lui
Brâncoveanu şi să le trimită la Ţarigrad, la
fratele său, MIhall Racoviţă, pentru ca acesta să
le înfăţişeze, la vremea potrivită, vizirului şi altor
mari dregători ai Porţii. Care a şi făcut întocmai,
după cum se povesteşte mai jos.

45. Lui Constantin Cantacuzino nu l-a fost
greu să-i întindă năvodul aducător de moarte lui
Brâncoveanu, deoarece nu numai că îi
cunoştea toate tainele şi corespondenţele lui cu
chesarul, cu ţarul şi cu ceilalţi stăpânitori
creştini, dar şi păstrase la el toate copiile
scrisorilor şi chiar unele scrisori în original, din
care, alegând ponturile înfăţişate mai jos, a scris
în felul următor şi, prin pomenitul Dimitrie
Racoviţă din Transilvania, Ie-a trimis vizirului
Ali-Paşa la Ţarigrad.

Ponturi de învinuiri împotriva lui
Brâncoveanu, trimise de către Cantacuzini la
Poarta Otomană:

1- mo. Că el încă mai are în taină
corespondenţă cu împăratul roman şi cu
cel rusesc, cu craiul leşesc şi cu
Republica Veneţiană şi le face cuoscut
acelor preaputernici tot ce se petrece în
ascuns la Poarta Otomană.

2- do. Că împăratul Leopold a întărit prin
hrisovul său, dat la leat 1695, ianuarie,
ziua 30, la Viena, şi i-a numit pe veci pe
Brâncoveanu şi pe toţi urmaşii săi de
parte bărbăteasca principi ai Sfântului
Imperiu Roman, pentru credincioasele şi
multele sale slujbe, după cum se spune
chiar în hrisov.

3- tio. Că a luat de la supuşi dări mari,
numai în folosul său, pe care Ie-a trimis
spre păstrare în vistieria chesarului şi în
Republica Veneţiană.

4- to. Că, pricinuind, că ar avea nevoie de
a schimba aerul, el trăieşte şapte luni pe
an la Târgovişte, spre marea îngreunare a
supuşilor, dar de fapt, fiindcă se teme de
mazilire şi ca să poată fugi la nevoie în
Transilvania, unde şi-a dobândit sate - pe
unele cumpărându-le cu bani, iar pe altele
primindu-le în dar de la chesar - în care şi-
a clădit cetăţi şi palate. Şi altele.

5- to. Că se pregăteşte deja să se
hainească şi să fugă cu toată familia sa fie
la Veneţia, fie la Viena, undi de şi-a trimis

mai înainte agenţii săi.

• 6-to. Că Toma Cantacuzino a plecat în
Rusia din porunca şi cu ştirea sa.

• 7-mo. Că şi-a făcut trâmbiţe de argint la
Viena, cum n-a avut vreodată nici chiar
sultanul.

• 8-vo. Că a bătut monede de aur în
Transilvania, cu numele şi cu chipul său,
de mare preţ şi numeroase, de la doi până
la zece galbeni, dintre care s-a trimis una
la Ţarigrad, pentru ca sultanul să se
încredinţeze de adevăr.

Acestea au fost deci învinuirile mai de
seamă, ticluite asupra lui Brâncoveanu de către

Cantacuzinii săi, la care au fost adăugate şi
nişte copii ale unor scrisori din corespondenta
sa cu stăpânitorii creştini, pe care, primindu-le
vizirul. Ie-a înfăţişat sultanului şi s-a dat poruncă
din partea lui de a se trimite în Valahia un om
de încredere, care să audă chiar de la
Cantacuzini dacă toate cele vestite din
Transilvania în numele lor sunt adevărate.
Aceluia, după ce a sosit acolo, ei nu numai că i-
au întărit că toate acestea erau adevărate, dar
că mai sunt şi multe alte mari nelegiuiri ale sale
împotriva Măriei Sale sultanului, însă ei nu pot
nici să înceapă, nici să le dezvăluie pe acestea
atâta timp cât se află el la domnie.

46. După ce trimisul acela s-a înapoiat cu
acea ştire, s-a hotărât ca sărmanul
Brâncoveanu să fie prins de viu, în orice chip. Şi
tocmai pe când vizirul se gândea ia acestea
(parcă pentru a se împlini răzbunarea lui
Dumnezeu), Brâncoveanu - care avea să o
ceară de soţie pentru fiul său Radu pe fiica
prinţului Antioh Cantemir - ca să vină, cu
învoirea vizirului, de la Ţarigrad în Valahia spre
a se face nunta, i-a trimis vizirului o scrisoare cu
un astfel de înţeles: Deoarece acum câţiva ani
fiul nostru a fost logodit cu fiica prinţului Antioh
Cantemir, iar acum, pentru că fratele lui a
părăsit credinţa faţă de sultan şi s-a hainit la
njşi, nu pot să nu mă tem să: nu se ivească vreo
bănuială dacă vom face după obiceiul legii
noastre. Pentru aceasta, dacă vizirul nu va
binevoi să-şi dea fericita învoire, el este gata să
strice logodna făcută (deşi ar fi împotriva legii
creştine) şi să găsească pentru fiul său o altă
mireasă, după fericita bunăvoinţă a sultanului
său.

47. Vizirul, primind scrisoarea lui
Brâncoveanu, a găsit tocmai în acea scrisoare
calea pierzaniei sărmanului Brâncoveanu, după
cum plănuise el în sufletul său, şi i-a răspuns că
nu numai că îi îngăduie să o aducă de la
Ţarigrad în Valahia pe logodnica fiului său (cu
toate că ea este nepoata hainului Dimitrie), dar,

pentru credinţa lui, nu o dată arătată, o va lăsa
să plece cu mare cinste, dându-i pentru alai
capugi-başi şi ceauşi. Iar el să întocmească
totul după pofta inimii sale şi, spre a-şi arăta
slava sa în faţa altor principi, să facă nunta fiului
său cu o solemnitate cât se poate de mare.

48. Acestea erau scrise în scrisoarea
vizirului, dar în mintea sa avea înscris altceva,
deoarece el se aştepta ca Brâncoveanu să-l
trimită la Constantinopol pe fiul său, însoţit de
un mare număr de rude, pentru a-şi lua de acolo
logodnica. Pe lângă aceasta, are să-si aducă şi
pietrele scumpe, comorile de aur şi de argint (pe
care le păstra la Korona, în Transilvania), pentru
înfrumuseţarea fastului călătoriei. Şi vizirul nu s-
a înşelat în părerile sale. Căci Brâncoveanu,
primind de la vizir o astfel de împuternicire
deplină, fără să bănuiască nimic despre
nenorocirea ce 1 se pregătea, a hotărât să trimită
fără întârziere la Constantinopol, pentru a o lua
în siguranţă pe logodnica fiului său, nu pe fiul, ci
pe fiica sa cea mai mare, cu soţul ei, cu multe
podoabe şi cu multe comori trebuincioase
pentru înfrumuseţarea atât a fiicei, cât şi a
logodnicei.

49. Şi astfel, Brâncoveanu, pregătindu-se
pentru sărbătorirea nunţii, şi-a adus toată
averea din Transilvania şi a lăsat-o pe fiica sa

să plece cu mare alai la Constantinopol. între
timp, vizirul vorbind în taină cu unul din
apropiaţii casei sale zicea că: Este un lucru
uimitor, şi chiar nu pot să mă dumiresc, ce are la
inimă şi cât este de credincios acest domn al
Valahiei. Căci dacă judecăm după darurile Iul
bogate, trimise zilnic, după silinţa sa şi râvna cu
care îndeplineşte poruncile sultanului, după
cârmuirea dreaptă şi cuvenită a ţării şi altele, s-
ar părea că este vrednic de toată încrederea.
Dar, pe de altă parte, după cum sunt pe deplin
încunostinţatde către oamenii săi de casă, că
unelteşte să se hainească şi să fugă, l-aş socoti
drept necredinciosul cel mai netrebnic şi mai
nerecunoscător. De aceea, trebuie să cercetăm
mai îndeaproape faptele sale, iar apoi să
judecăm ce să facem cu un astfel de om; şi
astfel s-au sfătuit să-l mazilească şi să-l
pedepsească cu moartea pentru nelegiurea
hainirii.

50. întărind acel sfat, vizirul a dat poruncă şi
l-a numit pe un oarecare Mustafa-Aga capugi-
basa şi a pregătit toate, potrivit îndemnului trimis
mai înainte de Cantacuzini, dar au mai zăbovit
puţin, până când fiica lui Brâncoveanu, care
plecase deja din Valahla, avea să sosească la
Ţarigrad.

51 . 0, soartă neştiută şi de nepătruns

hărăzită de Dumnezeu! Pe când se urzeau
toate acestea la Constantinopol, s-a întâmplat
ca un oare care medic grec, pe nume Anton
Corea, să pregătească la curtea lui Kaimakam-
Paşa doftoriile pentru un oarecare bolnav; a
venit atunci, pentru a-l vizita pe bolnav,
secretarul vizirului şi, printre alte discuţii, a spus
şi aceasta, că domnul Valahiei este socotit un
răzvrătit, că pentru mazilirea şi prinderea lui a
fost numit un capugi-basa, care unnează să
plece peste câteva zile. Şi altele. Auzind
acestea, sus-numitul medic Ie-a povestit unui alt
grec, prieten de-al său, iar acela, fără nici o
zăbavă, i-a dat pe de plin de ştire lui
Brâncoveanu, printr-o scrisoare, ce nenorocire i
se pune la cale. Brâncoveanu a destăinuit acea
scrisoare sfetnicilor săi, şi în primul rând lui
Constantin Cantacuzino, iar aceştia l-au
răspuns: Preaînălţate Doamne, se apropie
sărbătorile Sfintelor Paşti, iar grecul acela are
nevoie de bani şi de aceea, printr-o astfel de
scorneală, crede că va primi ceva de la
milostenia ta. Toate celelalte sunt minciuni,
după cum o arată scrisorile atât de binevoitoare
şi de milostive faţă de tine primite de la vizir. Şi
astfel, după îndemnul sfetnicilor celor mincinoşi
şi făţarnici, grecul acela care i-a înfăţişat
adevărul a rămas dispreţuit şi a fost socotit
nevrednic nu numai de a primi daruri, dar nici
măcar un răspuns.

52. Astfel, spre nenorocirea de neînlăturat
care îi aştepta pe Brâncoveanu, la leat 1714 a
fost trimis cu pomnca de mazilire capugiul
Mustafa-Aga, un vechi prieten al Iul
Brâncoveanu, care a sosit în luna martie, în ziua
de 23, la Bucureşti şi s-a prefăcut a nu avea nici
o poruncă pentru domn, ci numai că era trimis la
paşa din Benderşi că, mergând el într-acolo, a
adăstat să-l viziteze şi pe domn, ca pe un vechi
prieten al său. Fiind primiţi la han în aceeaşi zi
de capugi-başa, Cantacuzinii l-au învăţat
noaptea în taină ce trebuia să facă a doua zi.
Căci i se poaincise prin viu grai de către vizir să
nu înceapă să facă nimic fără sfatul
Cantacuzinilor.

53. în zorii zilei a doua, capugi-başa l-a
înştiinţat pe domn printr-o slugă a sa că este
deja timpul să plece la dmmul său şi de aceea
să binevoiască să-l primească în audienţă.
Brâncoveanu, orbit de norocul său de invidiat,
fără să bănuiască nimic, a poruncit să fie
condus la el capugi-başa cu alaiul obişnuit şi
tocmai la vremea când toţi boierii obişnuiau să
fie prezenţi la curtea domnească, iar
Brâncoveanu l-a primit cu cinste; după el au
intrat doisprezece slujitori ai săi, numiţi
ciohodari, care aveau ascunse sub haine
hangere şi pistoale. Acelora li se poruncise ca,
dacă domnul nu va asculta pomnca sau se va

împotrivi, să-l taie cu săbiile şi să-l ucidă de

îndată.

54. După cuvântările ceremoniale, capugi-
başa a spus că are să-i dea de ştire ceva de
taină şi de aceea să poruncească să
părăsească cu toţii încăperea, în afara
tălmaciului. Când s-a făcut aceasta, a scos
ponjnca şi a început să-i grăiască: într-adevăr,
n-aş fi vrut să-ţi aduc eu ţie, prietenul meu, astifel
de veşti, dar credinţa mea faţă de sultan mă
sileşte să săvârşesc ceea ce mi s-a poruncit. Să
ştii deci că eşti mazilit din domnie şi dat sub
straja celor de faţă; aceia l-au înhăţat de îndată,
i-au legat mâinile şi picioarele şi l-au târât într-
una din odăile cele mai dinlăuntru.

55. îndată după aceea, capugi-başa a
început să citească o altă poruncă de obşte
către Cantacuzini şi către ceilalţi boieri munteni,
în care se arăta că Brâncoveanu este un
răzvrătit şi vinovat de a-l fi supărat pe Măria Sa
sultanul. De aceea şi este mazilii, şi fără nici o
întârziere urmează să fie trimis, sub pază
puternică, cu întreaga sa familie şi cu toată
averea lui la Poartă. Iar dacă va cuteza cineva
să se împotrivească poruncii sultanului, să ştie
toţi că au să sosească, fără întârziere,
douăsprezece mii de ostaşi, care îi vor pustii cu
focul şi cu sabia pe toţi locuitorii.

56. Cei ce n-au cunoscut linguşirea
Cantacuzinilor s-au cutremurat la auzul
acestora, numai singuri Cantacuzinii,
bucurându-se, au răspuns că nimeni dintre
supuşii sultanului, nu numai cu fapta, darnici cu
gândul, nu se va împotrivi; să fie toate după
porunca sultanului.

57. A doua zi, pentru punerea noului domn şi
pentru trimiterea la Poartă a celui mazilit, a sosit
şi imbrihorul Ahmed-Aga, care, intrând în divan,
unde se aflau deja adunaţi toţi boierii. Ie-a citit
un firman în care, pomenindu-se făţiş numele lui
Ştefan Cantacuzino, fiul lui Constantin
Cantacuzino, a anunţat că este pus domn al
Valahiei; acela însă s-a prefăcut că nu este
vrednic de o astfel de cinstire şi că nici nu i se
cuvine atâta milostivire. Imbrihor-aga, trăgându-l
parcă cu sila la mijloc, l-a îmbrăcat cu caftan
(cum este obiceiul) şi l-a silit să se aşeze pe
tronul domnesc. Săvârşindu-se acestea, a fost
recunoscut şi salutat de către toţi ca domn.
Constantin Cantacuzino, ca un crocodil, eu un
ochi se prefăcea că îi pare rău şi plânge
nenorocirea lui Brâncoveanu, iar cu celălalt se
bucura si se veselea pentru împlinirea dorinţei
lui.

58. După săvârşirea acestei tragedii. Ştefan,
noul domn, fie pentru a se dezvinovăţi, fie

pentru a tămâia cu fumul mândriei ocinii bietului
Brâncoveanu, stăpânul său, a intrat în
încăperea unde acesta era ţinut strâns legat şi a
zis că îi pare rău să vadă o astfel de schimbare
neaşteptată, despre care nici prin gând nu i-a
trecut, spunând că atunci când fusese el supus
unui astfel de domn se simţea un om fericit;
îmbrăcând însă straiele domneşti, a ajuns mai
nenorocit decât toţi. Brâncoveanu i-a răspuns:
„Fiindcă în starea de faţă a lucrurilor toate mi se
par şi sunt jalnice, am o singură bucurie, că te
văd pe tine, nepoate, iar nu pe un străin ca
urmaş al meu." Şi a mai adăugat şi aceasta:
„Băiatule, Ştefanei Dacă toate relele ce mi s-au
întâmplat îmi sunt trimise de la Dumnezeu, fără
mijlocirea nimănui, pentru păcatele mele, facă-
se voia lui cea dumnezeiască, dar, dacă s-au
întâmplat din răutatea omenească a celor ce se
bucură de pieirea mea, Dumnezeu să le ierte
acest păcat vrăjmaşilor mei, dar să se păzească
aceştia de straşnica mână a dreptei răzbunări a
lui Dumnezeu."

59. După aceea, nefericitul Brâncoveanu, cu
soţia şi cu cei patnj fii ai săi şi cu soţia fiului
celui mai mare, care avea în braţe un copil (care
acum a mai rămas numai el singur printre cei
vii, din tot acest neam), şi cu cei patru gineri (ale
căror soţii au rămas în Valahia) au fost duşi sub
o pază puternică la Constantinopol şi în ziua

întâia a Sfintelor Paşti, la leatul mai sus
pomenit, trecând Dunărea, au sosit în oraşul
Rusciuk din Misia, în aceeaşi zi a Sfintelor
Paşti, pe fiica cea mai mare (despre care s-a
pomenit mai sus că fusese trimisă de tatăl ei la
Ţarigrad pentru a o lua de acolo pe logodnica
fratelui ei, fiica prinţului Antioh Cantemir), în
timp ce asculta slujba la Patriarhie, câţiva
ieniceri au scos-o din biserică după poruncă şi
în mijlocul uliţei i-au smuls toate pietrele
preţioase şi alte podoabe, iar pe ea au dat-o în
paza lui ceauş-başa şi pe soţul ei în paza lui
başbakikuli, adică a maimarelui ispravnicilor
birurilor obşteşti, şi toată averea ei a fost
înscrisă şi dată în vistieria sultanului.

60. După trei săptămâni Brâncoveanu a fost
adus la Ţarigrad şi întemniţat, cu întreaga-i
familie pomenită, la Edikule, în locul cel mai
întunecat. După plecarea lui Brâncoveanu din
Valahia, imbrihor-aga, strângând toate averile
sale mişcătoare (şi înregistrând pe cele
nemişcătoare) Ie-a trimis la Ţarigrad, împreună
cu Văcărescu, vistierul secret şi sfetnicul său de
taină, pus în lanţuri.

61. Băgat în temniţă, Brâncoveanu poate că
ar fi scăpat de osânda la moarte dacă domnul
Ştefan Cantacuzino şi tatăl său Constantin, cu
ponegririle lor neîncetate, cu învinuirile lor

drepte şi nedrepte, nu ar fi aţâţat împotriva lui
furia sultanului, şi care îl pârâu neîncetat, şi în
taină, şi pe faţă, pe bietul Brâncoveanu,
dezvăluind fără teamă corespondenţele lui, atât
pe cele mai de demult, cât şi pe cele mai noi, cu
stăpânitorii creştini, precum şi planurile sale de
a-l trăda pe sultan la vremea potrivită.
Adăugând la aceste rele altele şi mai rele, au
trimis înaintea lui imbrihor-aga, care pleca de la
Bucureşti, pe câţiva oameni cu jalbe, învăţaţi de
ei, care i s-au plâns că în vremea numeroşilor
ani de tiranie ai lui Brâncoveanu au fost ruinaţi
de el, fiindcă o mare parte din averile lor au fost
date chesarului, ţarului şi altor stăpânitori
creştini, ca să le câştige prietenia cu ajutorul
unor daruri mari, aşa că acum, din pricina
sărăciei şi a jafurilor, ei nu au de unde plăti
birurile sultanului.

62. Sultanul, înfuriat de aceste învinuiri de

căpetenie aduse împotriva lui Brâncoveanu de
ai săi, a poruncit să fie cliinuit până ce va
destăinui bogăţiile ascunse. Şi astfel fa fost dus
din Edikule la Furnus (aceasta este o temniţă
din cazanna bostangiilor, unde se fac
cercetările de taină) şi judecat. Acolo,
Brâncoveanu cu fiul său cel mai mare. Ştefan,
au fost supuşi, timp de cinci zile, la cele mai
cumplite cazne, până ce au mărturisit toate cele
privitoare la trădarea şi la bogăţiile lor.

63. De asemenea, în ziua de 15 august, fiind
aduşi în faţa sultanului, s-a poruncit să li se taie
capetele. Brâncoveanu, când l-a văzut pe călău
venind cu sabia scoasă, s-a adresat, se spune,
copiilor, zicând: „Copii, ţineţi-vă tare! Am pierdut
tot ce am avut pe lumea aceasta, să ne mântuim
măcar sufletele noastre şi să, ne spălăm
păcatele noastre cu sângele nostru!" Şi, astfel, a
fost tăiat mai întâi Văcărescu, dregătorul său, în
al doilea rând Matei, fiul cel mai mic, în al treilea
rând Badul (acesta a fost logodnicul fiicei lui
Antioh Cantemir), în al patrulea rând Ştefan, cel
de-al doilea născut, în al cincilea rând
Constantin, primul născut, iar în sfârşit însuşi
sărmanul domn Brâncoveanu, ale căror trupuri
au fost aruncate în mare, iar capetele lor, înfipte
în suliţe lungi, au fost purtate câtva timp pe
uliţele oraşului, unde un crainic striga că aşa
vor sfârşi toţi trădătorii.

64. Sfârşindu-se aceste tragedii, doamna
văduvă, cu nepoţelul cel mic, cu singura fiică şi
cu cei patnj gineri, ca să scape de temniţă şi de
primejdia morţii, s-au răscumpărat, obligîndu-se
să dea, după învoială, 250 000 de taleri, sumă
pe care au plătit-o din strângerile lor de bani; ea
şi ceilalţi care au fost cu ea ar fi scăpat cu totul
dacă domnul Ştefan n-ar fi înduplecat Poarta
prin vicleşugurile sale şi deopotrivă cu o sumă
de arginţi ca să fie trimişi în surghiun la Kotaiu

(un oraş în Asia Mică, la opt zile depărtare de
Constantinopol), unde ea a stat trei ani. Apoi a
fost slobozită în Valahia (cu înapoierea tuturor
moşiilor soţului), unde trăieşte şi acum.

Starea nefericită a domniei
preanefericitului Ştefan
Cantacuzino şi jalnicul sfârşit al
Cantacuzinilor

1 . ştefan Cantacuzino a primit firman de
domnie de ia Poartă în ziua de 23 aprilie a
anului mai sus pomenit.

2. Sultanul, care avea de gând să
stârpească, la timpul potrivit, întreaga familie a
Cantacuzinilor, deoarece i se adusese la
cunoştinţă de către unii boieri munteni că
domnul Ştefan a tăinuit ia ei o mare parte din
pietrele scumpe ale lui Brâncoveanu, a început
să-i zică vizirului: „Aceşti câini, care nu s-au sfiit
să mă înşele şi să mă linguşească nu numai pe
mine, ci şi pe domnul lor şi pe toţi ceilalţi
stăpânitori creştini, trebuie să moară tot ca nişte
câini."

3. La leat 1716, Ianuarie, ziua 21 , a venit la
Bucureşti pentru mazilirea lui Ştefan un capugi-
başa, pe care domnul Ştefan l-a primit ca de

obicei, fără să bănuiască nimic. Iar acela,
scoţând un firman al sultanului, l-a pus pe un
grămătic turc să-l citească în faţa tuturor, în care
se spuneau acestea: „Este destul cât timp a
ţinut Ştefan domnia; de aceea, sultanul,
binevoieşte ca Nicolae Mavrocordat, domnul
Moldovei, să treacă la domnia muntenească, iar
el să plece la Constantinopol, unde milostenia
şi mărinimia sultanului îi vor arăta de unde
poate avea mulţu mirea unui trai îmbelşugat şi
fericit."

4. In acelaşi an, ianuarie, ziua 25, domnul
Ştefan şi tatăl său Constantin Cantacuzino şi
Păuna, soţia lui Ştefan, cu cei doi fii, Radul şi
Constantin, au plecat la Constantmopol, unde
lui Ştefan i s-a îngăduit la început să locuiască
în Casele munteneşti; prietenii săi, atât creştini,
cât şi turci, se duceau la el slobozi, fără să ştie
că vizirul îi vrea moartea.

5. VizinjI Ali-Paşa, care pe atunci strângea
oastea la Adrianopol împotriva Moreei, i-a scris
caimacamului Constantinopolului să
tălmăcească ultima scrisoare a generalului-
guvernatoral Transilvaniei către Ştefan şi să o
arate sultanului, spre a se da astfel în vileag
necredinţa lui faţă de sultan şi corespondenţa
lui tainică cu chesarul. Făcându-se acestea,
[Cantacuzinii] au fost aruncaţi, din porunca

sultanului, mai întâi în temniţa bostangi-başi-
ilor, apoi, în săptămâna Preasfintei Treimi
(căreia ei nu i-au păstrat credinţă), în 1716,
iunie, ziua 7, la ceasurile patru din noapte, a
fost gâtuit mai întâi Ştefan, apoi tatăl său
Constantin, iar capetele lor, jupuite şi umplute
cu bumbac, au fost trimise vizirului la
Adrianopol, iar trupurile lor aruncate în mare.
După puţine zile, au fost aduşi sub o pază
puternică la Adrianopol Mihail Cantacuzino,
fratele lui Constantin Cantacuzino, şi Radul
Dudescul, soţul sorei domnului Ştefan, şi, fără
nici o cercetare, au fost gâtuiţi de îndată. Iar
Păuna, soţia domnului Ştefan, cu cei doi fii, a
fost ascunsă de nişte creştini şi printr-o
minunată mijlocire a lui Dumnezeu a izbutit să
fugă de la Constantinopol la Xeapole şi, după
ce a fost la Roma, Viena şi Veneţia, a sosit la
Sanktpiterburh, unde şi acum, din preaînalta
milostivire a Măriei Sale ţarului, îşi petrece
viaţa. Să înveţe răufăcătorii că nu vor birui
nicidecum milostenia şi dărnicia făcătorilor de
bine şi că în această monarhie pravoslavnică se
păstrează pe deplin acea dumnezeiască
poruncă: Faceţi bine celor ce vă urăsc!