SCRISOAREA (În amintirea dragilor mei părinţi)

[Voican Marin]

S C R I S O A R E A
Părinţilor mei dragi

Când m-am trezit din somn am auzit-o pe bunica Elena spunându-i mamei:
- Nu mai plânge, fata mea!... Gândeşte-te că ai copilul ăsta lângă tine, cum te-am avut şi eu.
- Mamă, te rog să mă înţelegi: simt că mi se duc puterile şi cred că nu mai apuc ziua când am să-l văd pe Iliuţă...
- Aşa ne-o fi fost soarta: tu nu ai avut norocul să-l vezi pe taică-tu care s-a prăpădit de tânăr... undeva în apropierea Mărăşeştilor. Nici măcar nu te născuseşi când a plecat la răzbel. Unde s-or odihni oasele lui?... nici în ziua de azi nu am aflat unde-i este mormântul.
- Nu-mi doresc să mai trăiesc singură!...
- Ce-o vrea bunul Dumnezeu... Dacă îi e dat să trăiască, vine el.
- Când, mamă? Niciunul dintre camarazii lui, cu care a luptat laTatra, nu l-au mai văzut din data de nouă Mai patruzeci şi cinci, şi de atunci au trecut doi ani şi nu am primit răspuns: e mort, trăieşte, e prizonier?!...
- Aneta, culcă-te şi încearcă să dormi, că abia au cântat cocoşii de miezul nopţii. Ce vrei să faci, să-ţi distrugi sănătatea? Nu mai aprinde lampa că-l trezeşti pe Marinică.
- Nu pot să dorm, vreau să-i mai scriu câteva rânduri...
După ce a aprins lumina, a ieşit afară să mai aducă un braţ de lemne pentru foc. Eram în plină iarnă, iar în geamuri loveau cu furie crengile de la corcoduş, fiind mişcate de vântul care şuiera ca un haiduc, spulberând fulgii de zăpadă şi aşezându-i în grămejoare peste lucrurile din tindă. Când a deschis uşiţa sobei, flacăra roşiatic-pală a focului a prins să cânte duios, parcă-mi şoptea cu dulci cuvinte: "...Dacă eşti copil cuminte şi-nchizi ochişorii ca să dormi, am să-ţi aduc pe Făt-Frumos... şi o să-l vezi cum ia în mâini jar de pe vatră şi-i dă armăsarului său cel năzdrăvan ca să poată zbura ca vântul şi gândul... şi s-o aducă pe frumoasa zână, Ileana Cosânzâiana, care a fost răpită de un zmeu fioros.".
Nu ştiu când a venit moş Ene pe la gene, dar când m-am trezit, soarele îmi surâdea în geam şi mă chema la săniuş. Cum nu puteam să uit vorbele pe care le auzisem în noaptea aceea, după ce mama şi bunica au plecat să aducă un car de lemne de la Vâlceaua Badii, m-am urcat pe un scăunel şi am deschis dulăpiorul unde erau o mulţime de scrisori, un caiet, câteva creioane chimice şi o cărticică "Gruia lui Novac Şoimanul" din care-mi citeau uneori şi mă sfătuiau că dacă am să mănânc, voi creşte falnic şi puternic...
- Doamne, câte scrisori!... Când le-o fi scris?
Am deschis un plic şi, cum nu prea citeam cursiv, am început să îngân fiecare cuvânt pe care buna mea mamă i-l adresa lui tata: "Ilie, a mai trecut un an de când ai plecat, şi mi-e aşa de greu că nu eşti cu mine. Să-l vezi pe Marin!... a-ceput să vorbească binişor. Aleargă la poartă şi, când vede pe cineva pe drum, mă strigă: Mamă, a veniut tata!".
În fiecare zi luam câte un plic şi-l citeam cu mare plăcere, ba uneori îl vedeam pe tata (mă uitam la poza în care era ginere lângă mama) cum se coboară din imaginea de pe perete, se întrupează în soldat cu puşcă peste umeri, chipiu pe cap, mantaua desfăcută la piept, cu braţele larg deschise, zâmbeşte şi-mi face semn să mă apropii, şi atâtea-mi povesteşte despre luptele pe care le duce cu duşmanul pe front, ca apoi să mă sărute şi să-mi spună s-o ascult pă mămicuţa că-i singură şi neajutorată. De câte ori nu era să mă prindă bunica Elena că, în loc să învăţ, mă ocupam cu citirea scrisorilor... iar ochii, nu rareori, mi se umpleau de lacrimi şi plecam grăbit din faţa ei. Când vorbeam cu prietenii mei le ziceam că tata o să vină de pe front cât mai curând şi o să-mi aducă o sabie adevărată, dar mă ruşinam ca să le spun cum îl vedeam în închipuirea mea; păstram secretul numai pentru mine, iar când rămâneam singur în casă mă rugam să mai vină şi să stăm de vorbă.
Tot citind acele scrisori pe care mama le scria într-una, dar nu avea cum să le trimită lui tata (neavând adresa lui), ci le păstra ca pe un odor de mare preţ în dulăpiorul amintirilor, că uneori mai vorbea singură prin casă: "...ai să le citeşti când vii, dragul meu", într-o zi, dacă-mi aduc bine aminte, după ce am venit de al sfnta biuserică, unde m-am grijit pentru sfintele Paşti la părintele Cezar, am luat un caiet de dictare şi m-am dus sub umbra unui cireş înflorit din grădină, unde-mi pusese bunica o măsuţă pentru scris temele pe care mi le da învăţătoarea Petruţa Titilică.
În jurul meu era atâta lumină, iar zumzetul albinelor mi se păreau că-s un cor minunat ce-l întâmpină pe Iisus Christos, mă făceau să zâmbesc fericit. Printre butucii de viţă, care-şi arătau lăstarii cu micuţii struguri abia îmbumbiţi, semn că în acest an vom avea parte de rod bogat, am văzut două mierle îmbrăcate în voal negru, care-şi strigau cu fluierături prelungi, soţiorii. Pe cele două mierliţe, în imaginaţia mea, le asemuiam cu mama şi bunica jelind zi şi noapte pe bunicul Dumitru Tetoianu (decedat la Mărăşeşti în 1918) şi tata Ilie Voican plecat să lupte pentru eliberarea patriei pe frontul de apus în cel de al Doilea Război Mondial.
Am deschis caietul şi, când am scris primele cuvinte, câtevaa petale albe de cireş s-au aşezat pe coala din faţa mea, prevestire bună că tata era pe aproape şi-mi înţelegea sufleţelul meu, dornic să-i spun că mi-e tare dor de el şi-l aştept cu nerăbdare să vină acasă:
Tăticule, am crescut mare şi merg la şcoală. Vreau să te întorci acasă! În fiecare zi le spun colegilor şi prietenilor cu care mă văd... că în curând ai să vii acasă şi-mi vei aduce o sabie adevărată. Ne jucăm... "De-a robia" şi trupa mea învinge mereu, dar nu suntem răi cu prizonierii... aşa cum am auzit de la bunica şi mama că pe front, cei învinşi, sunt împuşcaţi. Când îi pedepsim, noi îi obligăm să ne ducă în cârcă vreo câţiva metri, şi să se recunoască învinşi, şi iar începem jocul nostru de copii... Oamenii mari de ce nu se joacă la fel!?... Te pup! băiatul matale, Marin.
Am cumpărat un plic de la uinchiul Constantin Pătraşcu şi am scris la destinatar, sergent Voican Ilie, iar la adresă, neştiind unde s-o trimit, fiind convins că o să vină cât mai curând ca să citească misiva mea, am trecut Dealul Viilor, Gorj.
Nu-i greu să se înţeleagă ce a urmat: zeci de scrisori am compus către tăticul meu iubit, în care puneam flori de toporaşi, cocorăii, ghiocei, zambile, petale de cireş, păr, piersic, gutui, salcâm, liliac şi, după cum înfloreau pomii ori plantele de câmp (trandafirii galbeni şi roşii, petale de bujor, merişor, trifoi, fragi, smeută, răsură, măceş, cârciumărese, lobidragi, crizanteme... fruze de busuioc şi iasomie luau drumul cutiei poştale, un gemantan de campanie aşezat în podul casei, lângă coşul de evacuare a fumului, locul preferat al motanului Dodoloanţă, prieten bun cu şoriceii pe care-i admira şi, din prea multă dragoste, când se jucau, fiindu-i prea mare drag de ei, mai ronţăia câte unul... ca divertisment, numai ca să nu şi-o ia în cap chiscanii şi să nu-l respecte, doar era şeful casei.
Când o priveam pe biata mama, care slăbise în ultimul tmp de ajunsese ca o umbră, ochii i se duseseră în ochii capului şi spunând mereu că-şi pune capăt zilelor, am fost cuprins şi eu de tristeţe, iar în micile mele scrisori către tata, spre deosebire de cele de la început, de cele mai multe ori invocam sfânta moarte, şi aşterneam în versuri nevinoivate ideii de care, acum când trec cu ochii peste versuri, mă înfior, fiindcă începusem să cred că eu voi pleca întâiul spre ceruri...

I U B I T E T A T Ă,

Te-aştept ca-ntotdeauna...
Destinul crunt ne-a despărţit;
Eu grijă am de mama,-acuma;
Îmi eşti atât de drag!… Îţi zic.

Iubit părinte, îţi trimit
Cuvântul cel din urmă:
Aş vrea să te sărut!…
Dar viaţa mi se curmă.

Aş vrea cu tine să petrec
Şi sâmbăta ce vine...
Sfârşitu-i trist, şi toate trec,
Căci mă despart de tine.

Erai atât de bucuros,
Când mă ştiai cu tine...
Acuma roagă-L pe Cristos
Să-mi facă-un singur bine:

Din ceruri, unde voi zbura,
Să-mi lumineze calea toată,
Să pot vedea căsuţa mea…
În care plângi, iubite tată!

O întâmplare, aproape fericită, a scos-o pe mama din starea ei disperată şi, crezând într-un miracol, a mers la Turnu Severin cu mai multe femeii de pe valea Olteţului să-l întâmpine pe tata, fiindcă se auzise că un tren de prizonieri va fi adus din Rusia în luna August. Văzând cu ochii cum mama se îndrepta pe zi ce trece, iar când am plecat la Turnu Severin, în ultimile zile ale lui August, să nu-mi vină să cred... chiar am auzit-o cântând prin casă: "Dorule te-am aşteptat/ Sufleţel bun şi curat..."
Întradevăr au fost aduşi nişte foşti prizonieri din Uniunea Sovietică, dar tata nu era printre ei. Atunci s-a întors Ion Sturzu, verişorul mamei care muncise sub knutul sovietic în minele de cărbuni de lângă lacurile Onega şi Ladoga, care ne-a dat o mare speranţă, zicând: "Netă, Ilie nu e mort, a fost luat odată cu mine prizonier în Rusia, dar nu l-am mai întâlnit. De-ai şti cât m-au chinuit... Muncă de rob, Netă! Uită-te cum arăt, nu mai pot să stau în picioare. Îmi pare rău că nu l-a mai văzut pe cumnatul Ilie ca să-ţi spun ce face, dar sunt sigur că trăieşte şi o să se întoarcă acasă. Cât să-l mai ţină!? Cred că o să-i dea şi lui drumul".
Multe întâmplări din sclavia petrecută la ruşi a mai povestit unchiul Ion la toţi ghioroienii şi, nu după prea mulţi ani, a părăsit această lume cu războiul ei blestemat... care a răpus milioane de oameni, a lăsat văduve, mame îndoliate şi copii orfani. În amiuntirea acelei zile de la Turnu Severin am scris o poezie pe care... când o citesc simt că ochii mi se umplu de lacrimi.

TRINU-I TRIN, NU ESTE OM

Of! în gară, la Severin,
O măicuţă şi-un copil –
Ochii-nlăcrimaţi aveau,
Cu mare jale-i strigau:

- Trinule, tu-mi ai motor,
Eşti din fier şi nu ai dor,
Îmi duci soţul la armată,
Iar eu rămân supărată…

Fiară rea şi blestemată,
Dacă tăicuţul lui pleacă,
Cine-o să mai stea cu el,
Cum va creşte singurel?

Trinule, nu-mi ai habar,
Cât dor are-un militar,
De soţie şi părinţi
Şi de copiii iubiţi?…

- Suflet n-ai şi nu te doare
De-a mea mamă iubitoare.
Milă n-ai, n-o să suspini
Că-mi duci tata prin străini…

- Trinule, să nu mai poţi
Să alergi mereu pe roţi!
O! să n-ai tip de odihnit
Şi să-mi rămâi părăsit!

Să te faci în scândurele,
Aşchiuţe şi surcele,
Să iei foc, să te aprinzi,
Ţara să n-o mai colinzi!

Trinule, de n-ai fi trin!
Nu am avea nici un chinuim…
Numele de dor să-mi porţi,
Să ne laşi iubiţii soţi!

Să nu-i iei, lasă-i acasă,
Să ducă viaţă frumoasă.
Copilaşii să şi-i crească,
Din suflet să ne iubească!

Trinu-i trin, nu este om…
Nu-mi are milă nici dor,
Nici de lacrimi nu îi pasă,
Nici de cel ce casa lasă.

Aşa a-nceput drumul meu, şi de peste şaizeci şi cinci ani mă străduiesc să desleg "Taina scrisului", adăugând în "Cartea vieţii mele" multe scrisori către voi iubiţii mei cititori; iar după cum o să vedeţi mai jos în "Pledoarie pentru o scrisoare" mi-am dat seama că această formă de comunicare dintre oameni este singurul mijloc de legătură sufletească, şi de-a lungul istoriei a jucat un rol însemnat în existenţa noastră. Astăzi, chiar dacă tot mai puţini oameni o folosesc în corespondenţa lor, scrisoarea plină de doruri şi suspine, de speranţe..., afirm cu mâna pe inimă, nu şi-a pierdut nici importanţa şi nici farmecul ce-a făcut-o să fie păstrată sub pernă, în sân, în cartea de pe noptieră, în sertarul sufletului şi, de foarte multe ori a consfinţit în pagini de cărţi celebre trecutul încântător al celor care s-au iubit, dorindu-şi binele.
Toamna, când pe câmp se tăiau ultimii ştuleţi de porumb, spre sfârşitul lunii Octombtie, la poarta casei noastre s-a oprit un om a cărei faţă era arsă de soare, cu o barbă de călugăr de la mânăstirea Căluiu, iar privirea lui trăda veselia a unor ochii căprui care, peste puţin timp, se scăldau în lacrimi de fericire, atunci când m-a strâns la piept, iar eu strigam la mama că o caută un "ţigan" să-i dea ceva de mâncare.
- Marine, copilul meu drag!... Vino să te sărut. Nu credeam că Dumnezeu mă va ajuta să te văd pe tine şi maică-ta.
Astăzi când deapămn amintiri scumpe vieţii mele, te invit cititorule, (fiindcă sunt sigur că ai scris cândva măcar o scrisoare) să asculţi vibraţia inimii care te pune în contact cu mine, şi vei simţi când pleoapele au să se lase uşor pese globii ochilor dornici de-a vedea lumea vrăjită a cuvintelor ce răsăreau din scrisorile primite, exact aşa cum florile de câmp inundă în zori de zi plaiurile încălzite de razele soarelui aducător de viaţă veşnică. Dacă eşti gata, filmul panoramic a-nceput să se deruleze pe retina ochilor… care clipesc fericiţi când văd dantelării ale cuvintelor înaripate, ce-ţi încălzeu o inimă inocentă, care bătea năvalnic după un amor dorit, sau cum eram eu nerăbdător să-mi văd părintele, care din 1937 când a fost luat la armată, apoi concentrat în 1939 şi abia în 1947, luna Octombrie, s-a întors acasă, iar eu, cu dor nestins, am aşezat în cuvinte pline de iubire gândurile mele, pe care le-m şlefuit, le-am dat murmur de izvoare şi le-m pus în cântece nemuritore: doine, balade... pe care sunt sigur că le-ai auzit din fragedă pruncie. De aceea, ori de câte ori aştern o scrisoare pe o coala albă, am un respect şi o adevărată religie pe care mi-am format-o în toţi anii de când am prins această îndeletnicire. Când recitesc... "Scri-SORI" văd în cuvintele din faţa ochilor razele de lumină blândă ce-mi încălzesc inima, sunt "perle" sentimente de iubire pentru cel căruia îi adresez misiva.
Fiecare scriitor are taina lui, iar în încheiere doresc să-i asigur pe confraţii mei că-i înţeleg ţi-i preţuiesc pentru darurile ce le fac dragilor noştri cititori.
Marin Voican-Ghioroiu