Din a doua jumătate a secolului al 19-lea s-a dezvoltat o interesantă specie lirică a literaturii populare, scrisoarea de război în versuri, pe care folcloristica o înregistrează sub denumirea de răvașul popular versificat. Cu o vechime care trece cu puțin peste 100 de ani, scrisoarea de război în versuri a primit, de-a lungul vremii, o notabilă cizelare artistică.
Pentru această analiză a scrisorii de război în versuri am făcut o incursiune în poezia cunoscută a literaturii, dar am folosit şi versuri populare culese de pe raza comunei Gălănești, județul Suceava, primite de la Elisabeta Galan, Raveca Iliuță, Veronica Iacoviță şi Zamfira Ungurean.
În „Scrisoarea a III-a”, prin versurile: De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine/ Nu din gură, ci din carte, / Că ne esti așa departe..., Eminescu pleca de la un model popular, atestând astfel circulația folclorică a răvașului versificat sau a cărții, așa cum spune el.
Imaginile născute de marele poet le imită pe cele ale creatorului popular român anonim. Această specie literară a reușit să se impună cu mare repeziciune și să ajungă la un nivel de perfecțiune artistică pe care multe dintre creațiile realizate de poporul nostru l-au atins după mai multe secole de continuă șlefuire. Care sunt cauzele care au dus la un asemenea succes? Mai întâi, în această nouă alcătuire a literaturii populare întâlnim, contopit, motive care se găsesc combinate și în alte creații populare: cântecul de dragoste și dor, de jale, de înstrăinare, dar care sunt transpuse într-o formă nouă, menită a scoate în evidență noile situații ce au intervenit în viața social-politică și economică a Țărilor Române.
Altă situație ce a dus la apariția acestor opere populare în versuri o constituie mijloacele moderne de deplasare care au făcut posibile plecările oamenilor la muncă sau mai cu seamă transportarea tinerilor concentrați în diferite unități militare din fostul Imperiu austro-ungar, aflaţi la mare distanță de casă, departe de familie și de cei dragi. Singurul mijloc de comunicare îl reprezenta, în acele clipe de zbucium sufletesc, poșta, care începuse să funcționeze. Dar cel mai de seamă motiv care a dus la un succes atât de rapid al acestei specii literare a fost dezvoltarea învățământului primar în mediul rural. Acum iau ființă tot mai multe școli. Un număr tot mai mare de fii ai satelor învață să scrie și să citească. Lucrul acesta a contribuit din plin la consolidarea acestei specii literare și la răspândirea ei, căci cei plecați scriau acasă și, dacă la început scriau numai în proză, treptat au început să scrie şi în versuri. Bineînțeles că nici cei de acasă, în special soțiile, mamele care aveau înclinație pentru poezie, nu s-au lăsat mai prejos, răspunzând tot în versuri.
După înființarea învățământului în Bucovina și mai ales dezvoltarea acestuia în pragul Primului Război Mondial, numărul știutorilor de carte a crescut necontenit, astfel încât această specie literară avea să se impună curând, fiind destul de bine reprezentată prin texte și imagini poetice de o deosebită valoare.
Sentimentele exprimate prin intermediul scrisorilor de război sunt complexe, concretizându-se prin dorul de casă, de sat, de țară şi dorul şi dragul pentru familie, prieteni și cunoscuți. Ele cuprind adesea descrierea regimului dur, cu cerințele multiple și grele ale vieții de cazarmă și de soldat, consemnarea urgiilor războiului şi exprimarea sentimentelor sufletului mereu încătușat de groaza și spaima pentru faptul că în orice clipă soldatul poate muri răpus de gloanțe. Mai tot timpul în aceste epistole este transpusă durerea autorului că, de-i va fi dat să moară în țări străine, va fi prea departe de țară, fără a avea lângă el pe cineva drag, fără cruce şi lumânare la cap.
Scrisorile din armată au cam aceleași idei tematice în afară de succintele descrieri ale scenelor de război. Au de multe ori o formulă de început, după care urmează conținutul propriu-zis și apoi formula de încheiere. Iată un exemplu de început al scrisorii: „Mai întâi și la-nceput/ Te cuprind și te sărut/ Pe-obrăjori și pe guriță,/ Pe-ochișori și pe bărbiță” și unul pentru încheiere: „Buchețel cu floricele,/ Te sărut la revedere;/ Buchețel de busuioc,/ Îți doresc numai noroc/ Flori din șanțuri adunate/ Deie-ți Domnul sănătate,/ Sănătate și mult bine/ Și să te gândești la mine”.
Cel aflat față în față cu inamicul, conștient fiind că în orice clipă poate fi secerat de gloanțe, își lasă gândul slobod să zboare către cei rămași acasă, părinți, frați, rude și prieteni. Cel mai important loc în mintea celui plecat pe câmpul de luptă îl ocupă gândul pentru persoana iubită, care se transformă într-un dor necruțător care-i copleșește întreaga fiinţă. Răspunsul primit la scrisoarea trimisă constituie un balsam și îi dă celui ce înfruntă moartea o liniștire și o seninătate sufletească depline. Dacă îi este dat să moară, atunci va muri mulțumit, având cugetul împăcat, știind că este iubit și așteptat cu dor: „Te sărut, dragă, pe frunte,/ Să-ți dea Domnul zile multe/ Îți sărut ochii-ți frumoși,/ Să ne-ntâlnim sănătoși,/ Pân-atuncea, draga mea,/ Scrie-mi des, nu mă uita,/ Căci aștept scrisoarea ta,/ Ca să-mi bucuri inima./ Scrie-mi, scrie-mi, puișor/ De-oi muri, să mor ușor!”
Cum cel de pe front dorește ca scrisoarea lui să ajungă cât mai repede, cucul va deveni purtătorul mesajului către cei dragi. Uneori, el însuși dorește să se transforme într-o pasăre, de obicei într-un porumbel, și așa să zboare la cei dragi. Pentru aceasta, el îl imploră pe Dumnezeu să-l ajute: „Foaie verde din câmpie,/ Doamne, fă-mi voia și mie,/ Și mă fă, Doamne, porumb,/ (...) Și tot prin aer să zbor,/ La părinții mei cu dor”.
Scrisorile din armată conțin uneori și o stare sufletească mai calmă, cu toate că sentimentul de înstrăinare este foarte puternic. Acomodarea cu viața de cazarmă se face destul de greu, timpul trece cât se poate de încet, iar imaginea celor dragi este prezentă mereu în minte și în inimă. El mărturiseşte prin intermediul scrisorii că supărarea lui „n-o fi mică”, dar va trece „câte-un pic”, de aceea folosește unele imagini și comparații estetice de-o frumusețe deosebită.
Sentimentul de înstrăinare ocupă un loc important în scrisori, autorii reușind să-l surprindă deplin, arătând cât de profundă şi evidentă este starea celui plecat de acasă.
Ideea înstrăinării este admirabil arătată prin repetarea cu insistenţă a cuvântului „străinel”, care confirmă pustiul sufletesc. Grozăviile războiului sunt ilustrate într-un tablou amplu printr-un mod foarte expresiv.
Imaginea măcelului de proporții, a uraganului ucigător și necruțător al morții este surprinsă magistral. Intuiția și talentul sunt evidente. Oamenii aceștia simpli au o mare sensibilitate sufletească și dau dovadă de un simț acut al realului, al primejdiei de pretutindeni. Concludente în acest sens sunt versurile: „Ce măcel îngrozitor,/ Treceau gloanțele în zbor,/ Și obuze, și șrapnele,/ Şi noi eram printre ele./ Mii și mii erau pe sus,/ Cu-a lor forță de nespus,/ Dar mai multe pe pământ,/ Dumnezeule cel Sfânt./ Schije multe se sfărmau,/ Și mulți dintre noi cădeau./ Ce-a fost când trecurăm apa,/ Am crezut că viața-i gata”.
Războiul nu a fost dorit niciodată. Dorința de a fi liniște și pace în țară este o prezență vie în toată literatura populară. Tema o găsim prezentă și în scrisorile în versuri trimise acasă de către cei plecați la război. Acest lucru îl descoperim într-un admirabil monolog interior așternut într-o scrisoare trimisă de pe front: „Rabdă inimă, mai rabdă,/ Că de tine nimeni-ntreabă/ De mai poți, de nu mai poți,/ Când grăiesc de moarte toți,/ Fii inimă răbdătoare,/ Ca pământul sub picioare./ Spune inima, durut:/ Am răbdat cât am putut,/ Dar acum m-a străbătut./ Strigă să se-audă sus:/ Marilor! Război de-ajuns!/ Faceți pace pe pământ,/ C-ăsta-i lucrul cel mai sfânt!”
Prin intermediul versurilor, cel aflat pe câmpul de luptă își strigă durerea, suferința şi frica. El își croiește o cale a speranței în așteptarea încheierii războiului, a păcii, cu nădejdea că va putea pleca liniștit acasă la cei dragi.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius