De-a lungul timpului, toţi marii noştri istorici preocupaţi de studiul epocii dacice au afirmat importanţa metalurgiei în creşterea puterii economice şi militare a daco-geţilor. Între ei, amintim pe C. Daicoviciu, M. Rusu, H. Daicoviciu, I. H. Crişan, O. Floca, Ş. Ferenczi.
Cele mai vechi referiri la importanţa resurselor metalifere din zonă sunt întâlnite însă în scrieri mult mai timpurii, păstrate parţial în arhive sau biblioteci de la noi sau din alte părţi.
Ştiri importante referitoare la istoria mineritului metalifer pe meleagurile hunedorene, dar şi la vechimea descoperirilor din zona cetăţilor dacice au fost scoase la lumină prin strădaniile depuse în arhive de Al. Ferenczi şi S. Jakó. Informaţiile adunate de aceştia din izvoare maghiare şi austriece au fost reluate şi completate de Ş. Ferenczi.
Credem că, pentru cei ce studiază civilizaţia dacică din zona Sarmizegetusei, a fost o mare şansă faptul că, pe lângă experienţa sa de arheolog, Ş. Ferenczi avea şi temeinice cunoştinţe de geografie şi geologie. Bun cunoscător al munţilor, cu o condiţie fizică remarcabilă chiar şi după pensionare, Ş. Ferenczi a străbătut creste şi plaiuri montane, pâraie şi văi, de pe un teritoriu vast, mergând pe urmele unor informaţii vechi sau adunând date noi. Opinia pe care şi-o exprimă în urma a numeroase investigaţii pe teren şi în arhive este că „factorul geologic-economic a jucat - poate - rolul cel mai de seamă în privinţa punerii bazelor primelor centre întărite pe aceste meleaguri, prezenţa… unor minereuri feroase şi neferoase (de plumb, aramă, zinc şi de mangan)”.
Se constată că atât informaţiile rămase din 1803-1804 în menţiunile lui B. Aigler, inspector de mine, Iosif Bodoki, controlor de mine, Anton Bögözi, inspectorul Uzinelor de fier din Hunedoara, la fel ca cele ceva mai târzii ale lui M.J. Ackner, J. F. Neigebauer sau A. Fodor, sunt corecte. Geologii numiţi să investigheze ocurenţele de fier din zonă, atât în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cât şi mai târziu, remarcau ivirile de suprafaţă sau la foarte mică profunzime a minereurilor metalifere.
Chiar şi celui lipsit de cunoştinţe de geologie, simplu trecător prin zonă, îi este clar că se află în locuri cu conţinut feros văzând aspectul ruginiu al pietrelor din apele de munte sau din rupturile de pe coaste.
Iviri destul de consistente pentru nevoile Antichităţii se constată pe coasta de sud-vest a Muntelui Bătrâna, pe creasta de nord-est a Muntelui Şteaua Mare, în Valea Râului Mare (Apa Cugirului), pe Dealul Negru şi Titianu, pe Dealul Rudele, Dealul Tâmpu, la sud-vest de Dealul Strâmbu, pe o creastă dintre Valea Mlăcii şi Valea Pravăţului şi altele.
Cel mai adesea sunt citate ca locuri sigure de exploatare şi reducere a fierului „Dosul Vârtoapelor”, „Sub Cununi”, „Dealul Strâmbu”, „Tâmpu” şi „Bătrâna”, dar şi ceva mai îndepărtatele Ohaba Ponor, Federi şi Ponorici. Zgura de fier aflată din abundenţă pe „Cetăţuia Înaltă” din apropierea Cetăţuii de la Costeşti denotă o activitate metalurgică, tot aşa cum, tot în apropiere, în „Poiana Rădăcinii”, pe terasa înaltă a coastei Stânişoarei, numită „Faţa Jianului”, cele şapte lupe de fier indică o activitate siderurgică.
Dacă în ceea ce priveşte locul de exploatare a minereului de fier, datorită caracterului nemonumental al acestui tip de lucrări (foarte sumare gropi sau mici grote), nu avem prea multe certitudini, în schimb, inventarul feros descoperit în zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei constituie o elocventă dovadă a practicării acestei ocupaţii.
Din păcate, pe lângă informaţiile obţinute în urma săpăturilor arheologice sistematice în anii de după revoluţie s-au adunat şi o serie de date datorate unei activităţi neştiinţifice, aceea a căutătorilor de comori. Aflaţi în căutarea metalului preţios, cel mai adesea, aceşti braconieri, dotaţi cu detectoare de metale, identifică şi locuri unde era protejat de pământ, de două milenii, şi metalul comun pe care-l scot la suprafaţă în speranţa unei îmbogăţiri rapide. Cea mai mare parte a materialului feros, prea voluminos şi greu spre a putea fi transportat, este abandonat sau sumar reîngropat. O bună parte din aceste piese sunt recuperate şi ajung în patrimoniul muzeelor din Deva şi Cluj, în primul rând, dar şi în altele.
Dacă la momentul săpării atelierului de la „Căprăreaţa” cantitatea de peste o tonă fier pur, păstrat în lupe, a impresionat pe toată lumea, iată că astăzi greutatea însumată a sutelor de lupe descoperite pe o arie mai vastă o depăşeşte cu mult pe cea anterior cunoscută. Adevărate depozite conţinând câte 30-50 lupe în greutate de peste 10 kg fiecare au fost scoase la iveală în câteva locuri cuprinse între vârful Muncelului şi cetatea de la Sarmizegetusa Regia, dar şi la vest de cetate, pe terasele ce se înşiruie sau chiar în pante ce păreau iniţial sterile din punct de vedere arheologic. Sub rădăcinile unui arbore secular de pe Dealul Grădiştii erau adăpostite mai multe lingouri cântărind în jur de 10 kg fiecare, în apropierea pâlcului de case moderne de la Anineşu s-au descoperit alte câteva zeci de lupe, iar pe Dealul Ceata numărul lupelor adunate în câteva depozite este de asemenea foarte mare. Lor li se adaugă alte numeroase lupe de acelaşi tip (rotunde, cu un decupaj triunghiular), descoperite izolat sau câte 2-3 pe un vast teritoriu din preajma cetăţii de scaun a dacilor.
Uneori, împreună cu aceste lupe, alteori îngropate la mică distanţă, se găseau adevărate inventare complete ale unor făurari. Gama uneltelor de făurărie este impresionantă şi conţine numeroase baroase, cleşti, apărătoare de la gura foalelor, desfundătoare de foale, dălţi, dornuri, punctatoare, pile. Cea mai mare parte a lor erau în uz în momentul îngropării, dovadă numeroasele urme de întrebuinţare.
Tot făurarii erau aceia ce se foloseau de masivele nicovale, având ca o caracteristică comună masivitatea, greutatea deosebită, ceea ce le asigura o bună stabilitate. Doar pe terasele din preajma Sarmizegetusei s-au descoperit, prin săpături sistematice sau prin activitatea căutătorilor de comori, după socoteala făcută de noi, 27 de nicovale de mari dimensiuni (unele ating 50 kg), specifice atelierelor de făurărie. Lor li se adaugă un număr şi mai mare de nicovale de mici dimensiuni, specifice meşterilor orfevrieri, locali sau itineranţi.
Pe lângă uneltele meşterilor fauri au fost descoperite o mulţime de unelte de tâmplărie-dulgherie, agricole, de minerit şi de finisare a pietrei, de prelucrat sticla, de orfevrerie, arme, obiecte de întrebuinţare curentă, numeroase materiale de construcţie, piese de harnaşament şi de car. Greutatea lor însumată se poate măsura în tone, iar gama lor cuprinde, pentru fiecare în parte, mai multe tipuri şi variante.
Dacă, de regulă, unui atelier de făurărie antic îi era indispensabilă o nicovală, cele 27 de nicovale din imediata apropiere a cetăţii de scaun vorbesc de la sine despre importanţa acestei ocupaţii, dar şi despre marele număr de ateliere masate într-un teritoriu pe care se întâlnesc şi numeroase alte vestigii ale unor aşezări înfloritoare. Din păcate, doar o parte a atelierelor Sarmizegetusei a fost sistematic cercetată, restul urmând a sta în atenţia arheologilor şi de acum înainte. Dar, chiar şi în actualul stadiu al cercetărilor, judecând după inventarul atelierelor aflate la Sarmizegetusa, după cantitatea uriaşă de fier brut descoperită în zonă, după mulţimea şi varietatea uneltelor de făurărie „precum şi a produselor finite, se poate conchide că în capitala regilor daci au funcţionat cele mai mari ateliere de forjă cunoscute până acum” în teritoriul european din afara fruntariilor Imperiului Roman.
Pe lângă atelierele Sarmizegetusei, însă, constatăm prezenţa dovezilor unei activităţi metalurgice pe un spaţiu mult mai vast.
Construcţiile de pe Rudele şi Meleia, socotite iniţial drept stâne, sunt mai degrabă destinate tot prelucrării fierului şi nu excludem posibilitatea ca între movilele de pe Tâmpu, necercetate, să fie unele vestigii de acelaşi fel. Pe Dealul Ceata, marele număr de turte, zguri, unelte de făurărie sunt dovezi de netăgăduit ale unei activităţi metalurgice.
În jurul celorlalte cetăţi şi aşezări civile din zonă se găsesc, de asemenea, numeroase unelte de făurărie, resturi de cuptoare de redus minereul, cuptoare de forjă, lupe şi lingouri de fier.
Se constată că, sub raport numeric, uneltele de făurărie sunt foarte răspândite, la fel ca şi cele agricole, pe care însă le depăşesc cu mult prin greutatea lor însumată.
În timpul activităţii lor de îngrijire şi supraveghere a fondului forestier, pădurarii - aceşti vechi şi fideli prieteni ai arheologilor - descoperă adesea, în urma unor accidente de teren sau în urma trecerii pe acolo a căutătorilor de comori, vestigii din epoca dacică.
Ei ne informează despre apariţia unor piese sau a unor gropi pe care le-au săpat braconierii. Acestea se înşiruie pe o arie vastă, aceeaşi cu cea amintită la început, când pomeneam despre apariţiile la suprafaţă a minereului de fier.
Desigur, în bună parte, în acele gropi, cei ce le-au săpat au găsit doar bucăţi de minereu sau piese aparţinând civilizaţiei moderne. În unele, însă, se găseau piese dacice din fier sau din alt metal, parte intrate în patrimoniul muzeelor, parte luând drumul comerţului de antichităţi.
O reinvestigare a întregii zone, prin periegeză, cu ajutorul studenţilor-arheologi aflaţi în practică, va stabili cu mai multă precizie locurile mai intens locuite sau doar străbătute de daci, dar şi de urmaşii lor detectorişti.
Urmărind pe o hartă cuprinzând descoperirile de epocă dacică locurile cu iviri de fier şi cele cu vestigii ale prelucrării acestuia, constatăm că ele se înscriu în perimetrul propus de MLPAT pentru a deveni o zonă de rezervaţie arheologică. Dacă unim punctele extreme ale acestui teritoriu, obţinem un patrulater al cărui punct nordic este în preajma Cugirului, cel de vest în apropiere de Boşorod, cel de sud în preajma localităţii Federi, iar cel răsăritean la „Vârful lui Pătru”. Este un patrulater cu laturile inegale, asemănător deja celebrului „patrulater aurifer” din Carpaţii Occidentali. Am putea să-l numim „patrulaterul siderurgic” sau zona siderurgică, important este însă de reţinut rolul excepţional de important pe care l-a jucat în apariţia nucleului statului dac, în dezvoltarea şi expansiunea puterii economice, militare şi politice a dacilor.
Aici s-a dezvoltat o adevărată industrie siderurgică, numeroasele ateliere aprovizionate cu fier extras din zonă producând suficient pentru satisfacerea nevoilor mereu sporite ale înfloritoarelor aşezări locale, dar şi pentru îndestularea celor aflate în zone mai îndepărtate.
În ceea ce priveşte aurul şi argintul, metale nobile ce au adus atâta faimă dacilor, recentele analize efectuate asupra unor preţioase artefacte au confirmat ipoteza că cea mai mare parte a metalelor era de origine aluvionară, şi anume din afluenţii atât din dreapta, cât şi din stânga Mureşului. Unul dintre aceşti afluenţi îşi are obârşia chiar sub Muntele Godeanu şi trece pe la poalele dealurilor ce adăpostesc cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Ne referim, desigur, la Apa Godeanului (Apa Grădiştii, Apa Oraşului), unde sunt pomenite într-un raport din 1805 spălătorii de aur la Costeşti. Prelucrarea aurului la Sarmizegetusa Regia este dovedită atât de existenţa unor instalaţii, ustensile şi unelte tipice, cât şi a produselor de orfevrărie, între acestea superbele brăţări din aur masiv lucrat prin forjare într-o manieră specifică dacilor. „Considerăm că au fost anumite motive care i-au determinat pe meşterii daci care au realizat spiralele masive din aur şi argint, cu capete în formă de şarpe, să nu se limiteze la tehnicile tradiţionale şi la cele care realizau economie de material (folosirea tablei şi a firului de aur, n.n.) şi să utilizeze procedee care, în cele mai multe publicaţii referitoare la tehnica antică de prelucrare a aurului, nici măcar nu sunt amintite sau luate în considerare”. După părerea expertei germane Barbara Deppert-Lippitz, dacii „nu s-au aflat sub constrângerea de a economisi materiale. Ei aveau la dispoziţie aur şi argint în cantităţi ce par aproape nelimitate. Este la fel de evident că meşterul sau meşterii respectivi aveau o mare experienţă şi rutină în lucrul cu ciocanul de prelucrat, cu ştanţe şi dălţi. Fără a fi specificată sau chiar numai presupusă o anumită continuitate, trebuie să amintim de dragul informaţiei complete că aurarii daci au recurs la o tehnică ce fusese utilizată în Transilvania deja în epoca bronzului pentru realizarea colanelor şi a brăţărilor din aur”.
Legat de prelucrarea la Sarmizegetusa Regia a argintului, ţinem să reamintim că, pe lângă inventarele atelierelor sau ale meşterilor ambulanţi, pe lângă ştanţele monetare şi produsele acestora, la Grădiştea Muncelului s-au descoperit peste 1700 kg de galenă, în bulgări ce atingeau 44 kg.
Aceste cantităţi importante de minereu, ca şi alte metale neferoase (aramă, zinc, cositor) erau aduse, credem noi, la atelierele din capitală, în ciuda volumului şi greutăţii apreciabile, întrucât în urma operaţiunilor de prelucrare se obţineau două produse (plumb şi argint) la fel de necesare într-o economie înfloritoare.
În ceea ce priveşte obţinerea şi prelucrarea metalelor, se ştie că necesită o mare cantitate de combustibil.
Existenţa în această zonă montană atât a diverse minereuri metalifere, cât şi a unei vegetaţii bogate (din care se prepara mangal) a constituit un factor favorizant pentru dezvoltarea metalurgiei.
Metalurgia dacică a fost una foarte evoluată, cu dotări şi produse comparabile cu cele din lumea greco-romană. Anumite dotări sau produse ale atelierelor din zonă sunt originale, fiind creaţii ale meşterilor daci; în ansamblul ei însă, metalurgia practicată în această zonă are multe trăsături comune cu cele din lumea sclavagist clasică greco-romană. Foarte asemănătoare sunt modalităţile de „exploatare” a minereului, de îmbogăţire a lui, asemănătoare sunt cuptoarele de redus şi cele de forjă, modul de construire a atelierelor şi o parte a dotărilor acestora. Există şi unelte care continuă în forme identice sau uşor îmbunătăţite produse locale, cum există şi exemplare inspirate din alte civilizaţii. Anumite ameliorări ale tehnicilor şi procedeelor puse în operă s-au făcut mereu, contribuţiile originale ale dacilor marcând şi ele, alături de cele ale altor seminţii, drumul unui continuu progres, în folosul atât al societăţii dace, cât şi al altor neamuri, civilizaţia dacică înscriindu-se în chip armonios între marile civilizaţii europene şi orientale ale timpului.
NOTE
C. Daicoviciu şi colab., Şantierul arheologic Grădiştea Muncelului - Blidaru, în SCIV, VI, 1-2, 1955, p. 195-231. M. Rusu, Începuturile metalurgiei fierului în Transilvania, în In memoriam Constantin Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 349-360. H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972. I. H. Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977, p. 384-428. O. Floca, M. Valea, Villa rustica şi necropola daco-romană de la Cinciş, în ActaMN, II, 1965, p. 165-166. Ş. Ferenczi, Premisele naturale ale metalurgiei fierului în Munţii Orăştiei, în Studii şi comunicări, Caransebeş, II, 1977, p. 299-309. Al. Ferenczi, în C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii Orăştiei, în Cercetări de Istorie veche, Bucureşti, 1951. S. Jakó, Cercetări arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului în anii 1803 -1804 (contribuţii la istoria arheologiei în ţara noastră), în ActaMN, III, 1966, p. 103-120; idem, în ActaMN, V, 1968, p. 433-443; idem, în ActaMN, VIII, 1971, p. 439-455; idem, în ActaMN, IX, 1972, p. 587-602; idem, în ActaMN, X, 1973, p. 615-639. H. Daicoviciu, Ş. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1989. Ş. Ferenczi, op.cit., p. 300; Autorul citează şi opinia lui V. Pârvan (în Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene. Traducere după textul original francez inedit de R. Vulpe. Bucureşti, 1967, p. 119-120). P. Partsch a investigat zona în octombrie 1826. Din păcate, raportul său detaliat a rămas până azi în manuscris în Arhivele Tezauriatului Montan din Viena (cf. Ş. Ferenczi, op. cit., p. 301). A. Vendl şi A. Liffa studiază între 1912 şi 1914 cristalinul Munţilor Sebeşului remarcând minereurile de fier şi mangan (cf. Ş. Ferenczi, op. cit., p. 302). Detalii şi bibliografie la Ş. Ferenczi, op.cit., p. 302-303. Idem, op. cit, p. 16. Idem, op. cit., p. 22-23. I. Glodariu, Un atelier de făurărie de la Sarmizegetusa dacică, în ActaMN, XII, 1975, p. 107-134. Vezi detalii la H. Daicoviciu, op.cit., capitolul dedicat culturii materiale p. 168-190; I. Glodariu, Arhitectura dacilor - civilă şi militară (sec. II î.e.n. - I e.n.), Cluj-Napoca 1983; E. Iaroslavschi, L’habitat civil de Sarmizegetusa, în Le monde Thrace, volume selectif, Paris - Roma - Montreal, 1982, p. 110-113. I. Glodariu, E. Iaroslavschi, op. cit., p. 41. H. Daicoviciu, op.cit., p. 153-160. I. Glodariu, E. Iaroslavschi, op. cit., passim. E. Iaroslavschi, Ressources d’or en Dacie, sub tipar. H. Daicoviciu, Ş. Ferenczi, I. Glodariu, op. cit., p. 46; Ş. Ferenczi, Importanţa unor metale neferoase şi a unor minerale în procesul de formare a puterii dacice în Munţii Sebeşului, în Sargetia, XIV, 1979, p. 83-101. Barbara Deppert-Lippitz, Spirale dacice din aur în Munţii Orăştiei, în Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european, Bucureşti, 2008, p. 208-209. Eadem, op. cit., p. 209. S. Jakó, op. cit. , p. 627; idem, în ActaMN, IX, 1972, p. 517.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius