Cartea pe care ne-o propune filosoful croat Neven Sesardic este asemenea unei piese dintr-un puzzle. O literatură bogată, din care menționez doar patru titluri și autori – Stephen Koch – Sfârșitul inocenței, Michel Winock – Secolul intelectualilor, Paul Johnson –Intelectualii, Jean Sévillia – Terorismul intelectual –, a cadastrat suficient de exact amplitudinea și extensia căderii în vraja răului (comunismul de tip stalinist și maoist), într-un secol blestemat să stea sub ideologii și dictaturi. Este vorba de elite, de spirite rafinate, mai din toate domeniile culturii: minți briliante, inși cosmopoliți și boemi („Apostolii“ din Bloomsbury, școliți la Cambridge, aristocrați hrăniți la sânul „culturii adverse“: Kim Philby, Guy Burgess, Anthony Blunt și Michael Straight), dramaturgi, prozatori și poeți de prim raft (suprarealiștii în frunte cu André Breton, Louis Aragon și Paul Éluard, apoi Sinclair Lewis, Ernest Hemingway, John Dos Passos, André Malraux, André Gide, Romain Rolland, Bertolt Brecht), cineaști și artiști plastici (Luis Buñuel, Pablo Picasso și Salvator Dalí) sau filosofi de anvergură (Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, M. Merleau-Ponti, Roger Garaudy). Un eșantion minuscul, dintr-un bazin fabulos. Cu toții au simpatizat cu stânga extremă, au fost tovarăși de drum, spioni sau activiști notorii, altfel spus complici prin gând, comportament și atitudine. De data aceasta, N. Sesardic focalizează într-o zonă aparent protejată de morbul care a făcut posibil cărturarul trădător (Julien Benda), cu prezumție mare de neutralism ideologic, cu gânditori dedicați filosofiei analitice și logicii matematice, fără apetit pentru politică, cel puțin în premise. Numai că aparențele, conform unui truism perfect, sunt înșelătoare…
Acribios, informat, speculativ fără a-și trăda ipoteza de lucru, autorul croat identifică într-un segment atât de specios al filosofiei, aproape ermetic și oarecum nefrecventabil din motiv de sicitate, un lot apreciabil și strălucit ca anvergură intelectuală de personaje căzute și ele în aceeași vrajă precum cei numiți mai sus. Dincolo de notorietatea unor nume din fizica atomică, la incidență cu filosofia științei, cu propensiuni stângiste motivate și pe deplin plauzibile în contextul epocii, surpriza vine din direcția unor angajamente ferme și stăruitoare ale unor spirite evaluate la superlativ în domeniul de competență, dar depistate în flagrant de impostură. Neven Sesardic este caustic și blând, deopotrivă, atunci când constată că mințile, rațiunea, au plecat în vacanță, lăsând pasiunile să ocupe avanscena. Totul pare, până la un punct, efectul unui capriciu, al faptului aproape inerent că și savanții sau filosofii sunt oameni. Numai că, dincolo de această ipostază, ei mai sunt și intelectuali cu un anume prestigiu, capabili să atragă în trena atitudinilor și comportamentelor cu ambalaj politic destui alumni. Dezamăgirea este exprimată limpede: „parte dintre gânditorii pe care odinioară îi priveam ca pe niște modele de raționalitate s-au pus cu promptitudine în slujba anumitor cauze politice nechibzuite și inumane“. Poate că Jean-Paul Sartre, cu musca pe căciulă fiind, a dat cel mai bun diagnostic împrejurării de a-ți da cu părerea prin abuz de notorietate în domenii cu totul străine, în care nu ai nicio competență, făcând-o, totuși, în unda de rezonanță a unei iresponsabilități năucitoare și-a unei vanități hipertrofiate (Plaidoyer pour les intellectuels – 1972). Înregimentările ideologice, alinierea docilă în spatele dogmelor, surprind, ba chiar intrigă, în regim de convergență cu statutul copleșitor al unuia sau altuia dintre cei plecați în vilegiatură, cugetând sub „jurisdicții“ exotice.
Antologia stângiștilor pro-comuniști (leniniști, staliniști ori maoiști), compusă din neopozitiviști, logicieni și filosofi ai științei pretați la uzajul de-a fi vreme îndelungată „apologeți ai mincinosului regim comunist“, înregistrează nume legendare: Bertrand Russell, o parte consistentă a membrilor Cercului de la Viena (Otto Neurath, Rudolf Carnap, Hans Hahn – mai ales), Ludwig Wittgenstein, apoi Albert Einstein, Kurt Gödel, Jerry Cohen, Hilary Putnam și Richard Rorthy. Lor li se adaugă numeroase alte nume, toate afirmate în sfera de aplicație a filozofiei analitice, pe tot parcursul secolului XX, precum și instituții prestigioase, utilizate pentru a promova puncte de vedere propagandistice, pro-sovietice, anti-occidentale sau anti-americane (Asociația Americană de Filozofie, cu 11 mii de membri, dar și publicații precum Philosophy of Science sau Philosophical review). Departamente de filozofie ale unor instituții academice de prim rang din Marea Britanie și Statele Unite au fost laboratoare ale unor idei politice speculate prompt de media și de grupurile de influență politică, de politburo/ agitprop, de vectorii de manipulare și dezinformare ai Kremlinului și sateliților din perioada Războiului Rece.
Contrastul uriaș dintre anvergura reflexiv-speculativă a gânditorilor în cauză și angajamentele politice asumate te poate arunca în perplexitate. Iată doar câteva probe în acest sens.
Bertrand Russell – „un geniu cu un pic de sminteală“ – a livrat declarații greu de admis: în 1918, afirma că dacă Primul Război Mondial mai continuă, SUA va ocupa Franța și Anglia; în 1951, evaluează Statele Unite ca fiind un stat polițienesc, totalitar, de felul Germaniei lui Hitler și Rusiei lui Stalin; Statele Unite sunt sursa răului din întreaga lume (Havana, 1966). Paul Johnson îl descrie expresionist, ca fiind un mitingist de context, căzut în sindromul pensionarului apelpisit, militând pentru orice cauză cu sâmbure de scandal, avid de-o rivoluție, prolix ( a scris cărți despre mai orice și a publicat articole despre „utilizarea rujului, comportamentul turiștilor, alegerea țigărilor și baterea soției“). Declarații cu iz teribilist a făcut și Albert Einstein, implicându-se în politică hazardat, mai mult decât ar fi fost cazul: îi aduce un elogiu lui Lenin, în 1929: „Oameni ca el sunt ocrotitorii și reformatorii conștiinței omenirii“; îi acordă încredere lui Stalin, în timpul Marii Terori, într-o scrisoare către Max Born exprimându-și convingerea că procesele se bazează pe probe certe!; aceeași atitudine o avusese în 1931, în cazul procedurii judiciare aplicate celor 48 de oameni de știință arestați sub acuzația de sabotaj și executați; a publicat într-o revistă berlineză – Das Neue Russland – o apreciere mai mult decât măgulitoare cu privire la „construcția socialismului“ de către soviete: „Europa Occidentală vă va invidia în curând“.
Aceeași cecitate o putem constata și în cazul filosofului Jerry Cohen (a considerat intervenția URSS în Ungaria, din 1956, drept înăbușirea unei rebeliuni fasciste), ori, mult mai recent, în privința lui Hilary Putnam, adept al lui Mao, iar apoi a lui Enver Hoxda, precum și în ceea ce-l privește pe Richard Rorthy, convins că ceea ce s-a întâmplat la 11 septembrie 2001 nu a fost decât o stratagemă, la fel ca incendierea Reichstagului, născocită de republicanii americani, un soi de fasciștirebrand-uiți. La toate aceste alegații, doar o infimă parte dintr-un dosar voluminos (personaje baroce sunt și Otto Neurath sau Imre Lakatos), poate că mai merită menționată campania din publicații de filozofie prestigioase, sub pana unor teoreticieni precum John Sommerville, Philipp Frank și William Malisoff, în favoarea marxismului, științei sovietice și a impostorului Trofim Lîsenko. Complicitatea mediilor academice occidentale și americane cu toți acești agenți de influență, cei mai mulți involuntari, este greu de admis logic. De fapt, stângismul a fost un fenomen proliferat în baza unei spirale a tăcerii.
„Incidentele“ mentale semnalate de Neven Sesardic nu sunt răzlețe și efemere. Trezirea la realitate nu s-a produs nici în fața dovezilor, a faptelor prin care comunismul și-a dezvăluit esența malefică, ci vacanțas-a prelungit, alimentând un ridicol tot mai gros. Este vorba nu de o eroare regretabilă, ci de crezuri, de comportamente persistente, consecvente unei minciuni colective. André Gide a găsit la timp secvența de ieșire din starea de posedat. Dezvrăjirea nu a mai venit însă niciodată în cazul lui B. Russell sau al altora, nu neapărat dintr-o incapacitate de a asuma rușinea unei gafe, ci, mi-e teamă să cred, dintr-un viciu de caracter.
Cei care am trăit ani buni (de fapt, răi!) sub comunism avem senzația unui quiproquo. Niște oameni tobă de carte par că se prostesc intenționat și inocent. Un joc menit să amuze. Ceva funny. Numai că nu e nimic din toate acestea. Neven Sesardic ne oferă o carte despre spiritul fals și carcinomic al unui secol ce a purtat stindardul lui The Evil Modernity. Sau poate că totul se reduce la o vorbă cu tâlc: unde e multă minte…
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius