Săptămâna Sfântă, episcopul Bruno Forte: "Voi face singur procesiunea lui Cristos mort"

[altmariustotal catolic]

De Marco Roncalli

Va fi un Paşte diferit, doliu, frică, imobilitate. Un Paşte numai în calendar. Toţi dintr-o dată fragili, distanţi fizic, fără îmbrăţişări. Am vorbit despre asta cu arhiepiscopul de Chieti-Vasto, Monseniorul Bruno Forte, teolog, autor al foarte multor cărţi traduse în toată lumea. Un colocviu care încearcă să reflecteze asupra a ceea ce trăim în acest timp care este timp de Pătimire, din păcate în atâtea zone, fără obişnuita aşteptare bucuroasă a Paştelui.

În opinia multora Paştele a devenit o sărbătoare mai degrabă lumească, ocazie pentru a evada din obişnuit: nu întâmplător se spune «Paştele cu cine vrei». În semnificaţia sa biblică, fie ebraică fie creştină, ea este în schimb o trecere prin durere şi încercarea spre o nouă viaţă, o nouă libertate. Aşadar, nu numai că nu exclude, ci îmbrăţişează şi transfigurează suferinţa umană, fragilitatea, singurătatea. Este mărturie imaginea lui Cristos încoronat cu spini, care domneşte de pe tronul Crucii, unde moare abandonat, pentru a fi apoi înviat de Tatăl în a treia zi.

În aceste zile se repetă adesea că după coronavirus nimic nu va mai fi ca înainte în modul de a trăi relaţiile, politica, economia, chiar şi propria credinţă. Împărtăşiţi acest lucru?

A face previziuni aşa de generale este întotdeauna hazardat: pot spune că pentru atâţia claustrarea forţată în case şi episoadele nenumăratelor sicrie duse spre cimitire, unde să mai poată găsi loc, sunt experienţe care nu se vor uita. Important este ca ele să ne facă să gândim, ajutându-ne să depăşim mania unui anumit consumism hedonist, care îi infectase un pic pe toţi, în pofida dificultăţilor vieţii atâtora.

Vor fi schimbări automate? Pozitive? Sau istoria este învăţătoare numai pentru cel care devine discipol?

Istoria este învăţătoare pentru cel care o trăieşte personal, pentru cel care plăteşte preţul durerii şi al iubirii. Pentru atâţia, care se dedică în atâtea moduri cu curaj, ca şi pentru cel care este lovit în afectele cele mai dragi, ceea ce se întâmplă va lăsa o amprentă profundă. Dorinţa mea este ca toate acestea, şi îndeosebi exemplul de generozitate care ne este dat de atâţia, să ne poată ajuta să iubim mai mult, să ne angajăm mai mult şi mai bine pentru binele comun.

Se spune că în cadrul celor mai mari crize se trezeşte ceea ce este mai bun într-o comunitate. S-a văzut asta cu sacrificiile atâtor medici, infirmieri, forţe de ordine, din armată, din protecţia civilă, dar şi camionagii, vânzători, muncitori. Însă, ca în alte tragedii nu au lipsit josnicii politice, oameni care au difuzat fake news, care s-au apucat imediat să speculeze bursa...

Aceste comportamente sunt aspectul cel mai negativ din punct de vedere moral al dramei pe care o trăim: a profita pe durerea şi pe moartea altora este o blasfemie care strigă în faţa lui Dumnezeu! Sper ca oamenii să-şi deschidă ochii şi să înveţe din asta să distingă pe cei care lucrează serios pentru binele tuturor de cei care urmăresc numai ambiţii şi calcule de putere.

Dacă îmi permiteţi, n-a lipsit un soi de josnicie religioasă. A fost pictat Tatăl veşnic ca un răzbunător crud, drept călăul pentru păcatele societăţii noastre.

Cel care raţionează astfel, cu siguranţă n-are în minte imaginea Dumnezeului lui Isus Cristos, care este milostivire infinită, iubire fără condiţii. Pe cruce, Fiul veşnic a luat asupra sa moartea noastră şi păcatele noastre pentru a ne ajuta să purtăm crucea noastră, desigur nu pentru a o face mai grea. Un Dumnezeu răzbunător şi călău este la antipozii imaginii Dumnezeu celui viu pe care Isus ni l-a revelat, şi pe care deja Vechiul Testament îl prefigurează în manieră minunată în fraze ca aceasta: "Te-am iubit cu o iubire veşnică, de aceea te-am atras cu bunătate" (Ier 31,3).

Şi apoi sunt preoţii care au contestat puternic dispoziţiile guvernului, datorate precauţiei, cu privire la celebrări interzise, biserici încuiate, procesiuni interzise.

Recunosc că pentru mulţi credincioşi n-a fost uşor de acceptat ideea de a fi privaţi pentru un anumit timp de mângâierea rugăciunii liturgice şi de pâinea vieţii a euharistiei. Şi atâţia preoţi cu greu au celebrat Liturghia fără participarea poporului. Însă, bisericile nu sunt încuiate... Au fost încuiate câteva la început şi închiderea lor a fost un echivoc, rezolvat imediat de intervenţia papei Francisc. În timpuri dificile cum este acesta, uşa Bisericii deschise, chiar dacă nu intră nimeni, aminteşte tuturor că Domnul este acolo, în tabernacol unde prezenţa sa ne întăreşte şi ne sprijină, gata mereu să primească rugăciunea şi strigătul tuturor.

În această Joia Sfântă aşa de aproape se aminteşte a 75-a aniversare a morţii lui Bonhoeffer. Presa de dincolo de Alpi scrie că el poate să fie exemplu şi călăuză şi în acest timp dramatic pe care-l trăim între angajare necesară, şi chiar neangajare, în sensul unei opriri pentru a trage aer în piept, în special în faţa lui Dumnezeu. Gândul dumneavoastră?

Din Dietrich Bonhoeffer, teolog evanghelic mort martir al barbariei naziste, aş vrea să amintesc un text mai puţin cunoscut: "Moartea lui Moise", o poezie în care acest curajos martor al credinţei şi al libertăţii îşi imaginează cuvintele pe care marele conducător al Israelului le adresează poporului său de pe muntele Nebo înainte de a muri: "Har al lui Dumnezeu, tu stăpâneşti ţara eliberată; va trebui să se ridice acolo un popor, reînnoit şi sfânt". Pentru a păstra speranţa şi a se încredinţa lui Dumnezeu în timpuri tragice a fost chiar el, în momentul în care medicul din lagărul de concentrare, unde a fost spânzurat cu acuza de uneltire împotriva regimului, avea să spună: "În activitatea mea de medic de circa cincizeci de ani, n-am văzut aproape niciodată un om aşa de abandonat lui Dumnezeu". Da, chiar şi în întunericul momentului pe care-l trăim, Bonhoeffer ne învaţă să ne încredinţăm complet Domnului.

Am văzut imagini locuite în acelaşi timp de descurajare şi întărire: papa Francisc, pe jos, aproape şchiopătând, străbătând o Romă pustie pentru a merge să se roage sub Crucifix, apoi în faţa unei pieţe "Sfântul Petru" goale, sub ploaie, numai în faţa Preasfântului Sacrament. Şi s-au auzit cuvinte de implorare ca niciodată...

Gestul papei Francisc a fost unul cu semnificaţie foarte înaltă, pe care unii au comparat-o cu vizita lui Pius al XII-lea la cartierul "San Lorenzo" din Roma, tocmai bombardat, sau cu implorarea lui Paul al VI-lea pentru eliberarea prietenului Aldo Moro, răpit de Brigăzile Roşii, sau cu pumnul pe pupitru al lui Ioan Paul al II-lea atunci când, arătându-se la fereastră pentru a se adresat pieţei "Sfântul Petru" aglomerate şi lumii, n-a reuşit să vorbească. Sunt gesturi mai elocvente decât orice cuvânt, din care transpare nu numai profunzimea credinţei acestor oameni, ci şi iubirea lor foarte mare faţă de poporul încredinţat lor de Dumnezeu. Observ că Francisc a ajuns cu adevărat la inima multora, transmiţând încredere, speranţă, mângâiere în durere.

După părerea dumneavoastră, Italia, ce imagine dă despre sine?

Răspunsul la restricţiile necesare a fost în mod larg majoritară, aş spune chiar corală: aceasta este dovada că poporul italian este la înălţimea istoriei sale seculare de civilizaţie şi de credinţă. De mulţi ani sunt convins că italienii sunt tentaţi adesea să se subestimeze, iar aroganţa şi cearta unor protagonişti ai politicii par să susţină şi chiar să încurajeze această atitudine. Faptele demonstrează că în schimb marea majoritate a poporului nostru ştie să reacţioneze cu demnitate, cu responsabilitate, chiar cu nobleţe interioară la provocările relelor, care din păcate se prezintă în istorie: cutremure, epidemii, nebunii de războaie şi de aventuri, produse de minţi bolnave ajunse la putere. S-a văzut asta în renaşterea poporului nostru după tragedia celui de-al doilea război mondial, în reconstruirea, în elanul "boom-ului economic", în participarea Italiei la construirea "casei comune" europene. Tot acest potenţial există şi mi se pare că s-a evidenţiat în răspunsul la întâlnirea aşa de neprevăzută cu flagelul pandemiei. Urarea este ca toţi politicienii să fie la înălţimea provocării, aşa cum este preşedintele Mattarella, şi ca să se depăşească logicile de parte şi ambiţii personale avide de consens şi de putere.

Tocmai aţi citat casa comună europeană. Dumneavoastră care de puţin timp aţi scris un volum, "Patria europeană", pentru Morcelliana. Cum iese din asta, cu va ieşi Europa din asta? Ce se va schimba?

Modul în care Europa va înfrunta această încercare va fi decisiv pentru viitorul său. Visul părinţilor fondatori ai Uniunii Europene, De Gasperi, Adenauer, Schuman, era centrat pe valoarea infinită a fiecărei persoane umane, aşadar pe principiile responsabilităţii şi solidarităţii. Provocarea care se impune astăzi este aceea de a pune în practică aceste motive inspiratoare, în slujba tutelării prioritare a vieţii şi a sănătăţii tuturor, începând de la cei mai slabi. Întrebarea care se naşte este dacă vor exista protagonişti dispuşi să intre în joc până la capăt pentru ca această provocare să fie preluată.

A trăi ca şi creştini în această perioadă, dacă suntem închişi în casă, dacă ieşim din necesitate, dacă vorbim la telefon, dacă încurajăm pe cei care plâng, dacă găsim forţa de a zâmbi sperând, dacă ne rugăm: ce înseamnă?

A fi creştini, discipoli ai Dumnezeului răstignit, nu înseamnă a fi legaţi de o singură condiţie sau posibilitate de viaţă: au fost discipoli autentici ai lui Cristos nenumăraţi martiri, pierzându-şi viaţa din iubire. A fost aşa, de exemplu, Thomas Morus, prizonier în Turnul din Londra, înainte de a fi executat pentru că a denunţat comportamentele necuviincioase ale lui Henric al VIII-lea. Şi au fost aşa mulţii "sfinţi de la uşa vecină", care în umilinţa cotidianului l-au iubit şi l-au slujit pe Dumnezeu şi pe aproapele. Cel care este închis în casă pentru a tutela sănătatea proprie şi pe cea a tuturor, face asta din iubire, din simţ de responsabilitate, cu spirit de apartenenţă la casa comună. Este timpul de a valoriza nu numai telefonul şi noile "media", ci şi cotidianitatea relaţiilor directe, care în această claustrare involuntară pot să fie redescoperite: aceea între soţi, între părinţi şi copii, între fraţi şi surori, cea cu bătrânii... Este timpul de a ne ruga mai mult, de a citi mai mult, de a medita mai mult, pentru a creşte în interioritate şi profunzime. Să dea Dumnezeu ca să poată fi aşa pentru mulţi!

Şi cum se umplu de sens aceste decese în singurătate, înmormântări fără nimeni, cu preoţi care, spune de la Bergamo cel care a făcut asta, au ajuns să ridice ei sicriele, pentru că cei prezenţi la binecuvântarea rapidă erau trei? Ce sens are această moarte care intră năvalnic pe neaşteptate, poate să ne prindă pe noi toţi aparent sănătoşi care ne-am imaginat-o mereu departe, o acceptăm mai degrabă după nouăzeci de ani, ca şi cum am putea juca şah ca în "Al şaptelea sigiliu" al lui Bergman şi în schimb... Şi apoi adevăratul duşman este virusul sau moartea, dricul lui Puşkin care întrerupe sărbătoarea noastră care ar vrea să continue în timpul ciumei?

"Moartea" - scrie Martin Heidegger în A fi şi timp - "nu este deloc o ultimă lipsă... ci este, înainte de toate, o iminenţă care ne depăşeşte". Cu moartea trebuie să ne confruntăm mereu, pentru că nu s-a dat cu adevărat un sens vieţii, dacă nu s-a găsit un sens şi morţii. Şi pentru că marele sens al vieţii este iubirea, este de înţeles că toţi ar vrea să se gândească la propria moarte ca un adio înconjurat de afecte, de lacrimi de durere şi de iubire, de ultime mângâieri. Ceea ce li s-a întâmplat atâtora, din cauza lui Covid-19, este imens de trist: a muri departe de persoanele dragi, fără posibilitate de a da şi de a primi ultimul salut. Aici pot doar să propun două consideraţii: prima este că singurătatea umană nu înseamnă părăsire din partea lui Dumnezeu. Cel care l-a invocat, chiar şi numai în propria inimă, cu siguranţă a avut răspuns. A doua consideraţie este că tocmai în ore ca acestea este important a crede în comuniunea sfinţilor, confirmând chiar şi în clipe, răpite în ultimul moment, legăturile de iubire trăite în timp şi deschise la veşnicie.

Este în desfăşurare o recurgere neîntreruptă la contactele în reţea, la social, în special din partea multor preoţi tineri. Se va schimba raportul Bisericii cu web-ul? Va favoriza răzgândiri? Până la ce punct?

Aceste zile ne arată faţa probabil mai bună a "revoluţiei digitale": reţeaua ca mijloc de întâlnire, de depăşire a singurătăţilor prizoniere de sine, cale de proximitate, de prietenie şi de legături de caritate. Totuşi nu trebuie uitată posibila parte întunecată a "web"-ului, aceea care îneacă în anonimat şi confundă prieteniile virtuale cu întâlnirile reale: a naviga în reţea deschide la atâtea posibilităţi, luminoase sau întunecate, constructive şi alienante. Încă o dată, alegerea fiecăruia este cea care contează.

Cum sunt acum zilele dumneavoastră - comune de altfel, cred, cu atâţia păstori din Italia şi din lume? Cum va fi Paştele dumneavoastră? Către cine se îndreaptă gândurile dumneavoastră?

Ca pentru atâţia, şi pentru mine zilele sunt marcate de experienţa "claustrării": totuşi, pot spune că singurătatea mea este o singurătate locuită. Este astfel înainte de toate pentru că dau mult spaţiu rugăciunii, ducând în ea nu numai poporul care îmi este încredinţat, ci întreaga omenire. Acest lucru este posibil pentru cel care se roagă, pentru că rugându-ne intrăm în relaţie profundă cu Misterul sfânt, şi în el suntem îmbrăţişaţi de Dumnezeu cu întreaga lume. Aşadar se înţelege cum rugăciunea nu este atât a-l iubi pe Dumnezeu, cât mai ales a ne lăsa iubiţi de El! După aceea, cultiv multe contacte, via web şi via telefon, şi încerc să trimit celor care îmi sunt încredinţaţi materiale ajutătoare de reflecţie şi de rugăciune, pentru a înfrunta uniţi provocarea pe care o trăim. Este vorba de căi eficace: m-a impresionat, de exemplu, răspândirea pe care a avut-o mica rugăciune pe care am scris-o pentru a cere eliberarea de răul viclean al acestei pandemii...

A fost imediat tradusă în mai multe limbi...

Da. Şi lăsaţi-mă să o propun din nou pentru cel care ne va citi: "Doamne Isuse, Mântuitorul lumii, speranţă care nu ne va dezamăgi niciodată, ai milă de noi şi eliberează-ne de orice rău! Te rugăm să învingi flagelul acestui virus, care se răspândeşte, să vindeci pe cei bolnavi, să-i ocroteşti pe cei sănătoşi, să-i sprijini pe cei care lucrează pentru sănătatea tuturor. Arată-ne Faţa Ta de milostivire şi mântuieşte-ne în marea Ta iubire. Îţi cerem asta prin mijlocirea Mariei, Mama Ta şi a noastră, care cu fidelitate ne însoţeşte. Tu care vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin.

Sunt invocaţii născute în ţinutul sfântului Camil de Lellis şi a Sfintei Feţe de la Manopello?

Da. Sfântul Camil este sfântul carităţii faţă de cei bolnavi, în care el recunoştea prezenţa fizică a lui Isus: născut la mică distanţă de oraş, unde este sediul meu episcopal, mesajul său s-a răspândit în întreaga lume şi este astăzi deosebit de important. Lui îi încredinţez în special pe medici şi pe lucrătorii sanitari, care îngrijesc bolnavii de Covid-19 chiar şi cu riscul propriei vieţi. Apoi, la Manopello se află sanctuarul Sfintei Feţe, unde este păstrat ştergarul pe care este imprimată imaginea Mântuitorului în faptul trezirii din momentul învierii. Vizitat de papa Benedict al XVI-lea în septembrie 2006, acest loc a devenit un centru de iradiere a credinţei în Răscumpărătorul, care a luat asupra sa durerea noastră şi, înviind, ne-a dat însăşi viaţa sa. A contempla acea Faţă cu umilinţă şi încredere, aşa cum a făcut papa îndelung, insuflă mare pace şi speranţă. Mai ales acum.

Cum veţi trăi anul acesta procesiunea lui Cristos mort în Vinerea Sfântă, care a atras mereu la Chieti mii de persoane din toate părţile Italiei şi ale lumii, tradiţie care durează de secole?

Fiind în imposibilitate de a o trăi în maniera obişnuită, pentru a evita orice aglomerare de persoane, am făcut o alegere, care are consens: voi face procesiunea lui Cristos mort, singur, ducând personal un Crucifix vechi de la Seminarul Regional, unde voi celebra liturgia Pătimirii cu seminariştii şi fără participarea poporului, până pe platoul catedralei, unde voi binecuvânta oraşul şi dieceza. Transmis de o televiziune locală şi via web, evenimentul va putea ajunge la cei care vor dori să-l urmărească, unindu-ne împreună în invocarea către Dumnezeul răstignit pentru ca să elibereze lumea de flagelul care ne loveşte.

(După Vatican Insider, 6 aprilie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu