SANDU TUDOR DESPRE ACATIST

[Convergențe - Lumina]

Codrescu Razvan, membru altmarius.ning.com

În 2009, la Editura Christiana din Bucureşti, a apărut, în condiţii grafice de excepţie, prima ediţie integrală a „Acatistelor” lui Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil de la Rarău: 1896-1962, martirizat în temnița comunistă de la Aiud), îngrijită de Alexandru Dimcea şi Gabriela Moldoveanu (ulterior: Maica Hristofora).
Volumul cuprinde cinci acatiste: 1) „Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Sfîntul Dimitrie cel Nou, Boarul din Basarabi” (cu introducerea autorului şi cu ilustraţiile lui Mac Constantinescu – glosate şi ele în versuri de către autor); 2) „Acatistul Sfîntului Ioan Bogoslovul”; 3) „Acatistul Sfîntului Sfinţitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul”; 4) „Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu” (cu comentariile autorului); 5) „Acatistul Bunei Vestiri”.
Reproduc în continuare, pentru mai multă lămurire a celor interesați, prima parte a textului despre acatist al lui Sandu Tudor („Seamă de cuvinte”) din 1942 (inclus și în ediția din 2009). (R. C.)

SEAMĂ DE CUVINTE

Acatistul este o mare cîntare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţele solemnităţi dela curţile crăieşti ale Ţarigradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a „Imnului Acatist”, care în greceşte înseamnă „sfîntul cîntec în picioare”. Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui.
La auzirea lui trebue să rămîi neclintit, drept ca o lumînare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în Ortodoxie prin „închinare neîntreruptă” sau „slăvire neîncetată”. Acatistul se presupune că nu încetează niciodată, se reînnoieşte mereu.
Dragostea suprafirească te mistue ca foamea şi ca setea şi vrei să vezi încă din această viaţă faţa cea veşnică a Lumii? Îngenunche, închină-te, dar, mai ales, încremeneşte întru curată aţintire, uitîndu-te şi limpezindu-te de tine însuţi, fără întrerupere cîntînd marea ei sfinţenie.
Imnul acatist este una din aceste scări în duh, ce îţi dă putinţa să urci pînă acolo, pînă la acea zare la care poate să scoboare peste tine Vedenia, fără a se strica, şi fără a se prihăni prin aceasta.
Cum spunea un bătrîn schimonah din Muntele Athonului, el e „roată heruvică de cîntec şi smerenie” care suie, suie mereu.
Arşi de năzuirea aceasta mistică, împăraţii, domnii şi voivozii de altădată ţineau să ia parte la slujbele de acatist. Se aduna în paraclisul palatin Curtea împărătească bizantină, cu toată strălucirea şi bogăţia sa fastuoasă de aur şi pietre nestimate, şi petrecea o zi întreagă întru repeţirile şi înălţările prin cîntec şi mireasmă ale acestei frumuseţi liturgice.
Imn de o largă respiraţie sau, mai bine, o întreagă imnologie, acatistul e un ciclu împlinit de poezie religioasă. El e un fel de total, adunat ca un inel neîntrerupt de cîntece, şi care se întoarce în el însuşi ca să curgă la nesfîrşit, pe rînd depănînd: cîntări dramatice ce se împletesc cu alte cîntări epice şi legate între ele cu litanii pur lirice.
Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată; cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tîlc dogmatic.
Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărît în cele mai mici amănunte, desăvîrşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt, numai un fel de a stăpîni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. Dar în acelaşi timp imnul acatist se arată şi ca un cerc de foc şi de flăcări al tuturor avînturilor noastre încordate, prin care evlavia se scrie şi creşte mereu în jurul unei vieţi sfinte, care a fost aleasă din firidele calendarului, ca să ne stea în faţă nouă, drept izvod de îndumnezeire.
Astfel, acatistul în întregul său e un fel de savantă împreunare de înţelesuri mistice şi muzicale, care pătrunde şi se repetă la adînc, în rînduiala de amănunt a sumei, a cumpănirii părţilor şi pînă a fiecărui stih în parte.
Aşa, după un „condac” – ceea ce în elineşte înseamnă „iatac” – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un „icos” – adică „monument” – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rîndul ei se încheie cu o litanie, cîntec de laudă. Ritmul acesta, de trei feluri de imnuri, creşte de douăsprezece ori de-a lungul vieţii întregi a sfîntului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinîndu-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare o dată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesfîrşit, către starea de răpire.
Se atinge astfel dumnezeiescul, unicul, tainicul, între marginile unui şir de cîntece, cu toate că la arătare imnul acatist pare numai un prilej de laudă, cuvîntul de hram al unui anume sfînt cuvios, chiar foarte neînsemnat...

Sandu TUDOR