Sanda Golopenţia - 75

[altmariusliterar]

 de Iordan Datcu

http://www.romlit.ro/sanda_golopentia_-_70 În personalitatea doamnei Sanda Golopenţia (s-a născut la 2 martie 1940, la Bucureşti) coexistă fericit preocupările lingvistei, scriitoarei, folcloristei şi oarei, autoare a unui număr considerabil de ediţii din opera mamei sale şi a tatălui său, volume pe care „nu atât (le-a editat) cât construit bucată cu bucată".  Am scris despre cărţi ale sale, de două ori în România literară, iar în Dicţionarul general al literaturii române am încercat o schiţă a activităţii sale de până la 2003. La acest moment aniversar, îi prezint ultima carte tipărită, Viaţa noastră cea de toate zilele (Curtea Veche, 2009, 424 p.), care o reprezintă deopotrivă ca scriitoare şi cercetătoare. Este o carte foarte tristă, una din cele mai triste din câte am citit în ultimii ani. Este constituită din notele de supraveghere a lui Anton Golopenţia făcute de primul filaj (15 aprilie - 10 mai 1948), de cel de al doilea filaj (5 octombrie 1949 - 16 ianuarie 1950) şi din convorbirile telefonice înregistrate ale familiei Golopenţia (20 octombrie 1949 - 16 ianuarie 1950), în fine din notele informative, toate „operă" a securiştilor care au făcut post permanent, de zi şi de noapte, în faţa casei Golopenţia şi în faţa Institutului Central de Statistică, unde lucra distinsul reprezentant al Şcolii de cercetare sociologică a lui Dimitrie Gusti. Era urmărit un mare intelectual, care nu făcea politică şi-şi vedea de cercetarea ştiinţifică şi sub regimul comunist instalat de ruşi în România, fiindcă avea convingerea, plastic exprimată, că „brutarii fac pâine oricând şi orişicine ar fi la putere".  Notele de urmărire şi notele informative consemnează întreaga viaţă diurnă a celui urmărit: la ce oră iese din casă şi pleacă la serviciu, la ce oră se întoarce, cum este îmbrăcat, dacă are în mână o carte sau un ziar, dacă merge pe jos, cum merge, calm, liniştit, foarte degajat, dacă circulă cu tramvaiul sau cu vreo maşină (se precizează numărul şi în ce proprietate se află ea). De regulă, se consemnează dacă merge cu servieta, dacă aceasta este încărcată şi ce culoare are.  Urmăritorul notează cu cine stă de vorbă Galop (numele de cod al urmăritului), cine sunt conlocutorii lui, urmând ca ulterior să fie alcătuite pentru aceştia note biografice amănunţite. Unii dintre cei cu care stă de vorbă Golopenţia sunt „văzuţi ca din goana trenului, nu au în niciun fel de a face cu ocupaţiile tatei, de multe ori nefiind nici măcar cunoscuţi". Toate notele informative vor să probeze că cel care de fapt nu era înregimentat, „desfăşoară o activitate suspectă"; el însă -scrie autoarea - „este acuzat nu pe probe, ci pe posibile intenţii ascunse ale fiecărui gest". Sfârşitul acestuia este cunoscut, l-a prezentat doamna Sanda Golopenţia în Ultima carte (2001).  Dacă notele informative şi rapoartele de urmărire, alcătuite de „cronicarii" Securităţii, au prins „cu acribie mecanicistă faţa exterioară" a vieţii familiei Golopenţia, în spaţiul de timp amintit, autoarea cărţii, prin numeroase pagini de amintiri, prin inserarea de scrisori, evocă din interior trăirea „opacă" a acestei familii. Absentă din notele informative, Ştefania Cristescu-Golopenţia devine personaj în evocarea fiicei sale. Profesoara de limba română s-a văzut încadrată în categoria celor cu „nivel ideologic scăzut", a trăit în mediul sufocant introdus de comunişti şi în lumea şcolii, constrânsă să-şi supravegheze fiecare gest. Ea face tot ceea ce este posibil pentru ca să-şi protejeze cei doi copii, care au o copilărie palidă, tristă, monotonă. Dispariţia capului familiei îi uneşte şi mai mult, sudaj amplificat şi de tăcerea, de izolarea ce s-au înstăpânit în jurul familiei: „Locatarii blocului ne priveau parcă mai lung. La fel, întâlnite pe stradă, diferitele cunoştinţe ale mamei, ale tatei, ale bunicii, care cu mult înainte obişnuiau să se oprească şi să ne descoasă cu plăcere, şcolari neblazaţi cum eram, treceau pe lângă noi îngândurate, ne zâmbeau mocnit şi se grăbeau spre întunecări care erau numai ale lor". Ani de singurătate, de imensă tristeţe, de renunţări de toate felurile: „am crescut singuratici, fără pofte simple şi lacome, vitale ale vârstelor dintâi." În facultate, aceleaşi bucurii negative, la încheierea studiilor Sanda Golopenţia fiind doctor „în tăcut".  Viaţa noastă cea de toate zilele este, în acelaşi timp, un roman nonfictiv şi o carte de istorie socială, valoroasă în ambele ipostaze. Într-un text, pe care l-a trimis la lansarea cărţii, doamna Ana Blandiana a apreciat, între altele, că autoarea „reuşeşte să creeze nu numai sentimentul revelaţiei unor adevăruri istorice, ca şi pe acela al emoţiei artistice şi asta pentru că Sanda Golopenţia este cu egală intensitate - în ceea ce scrie, nu numai în această carte - un scriitor sensibil şi un om de ştiinţă riguros".  La mulţi ani cu sănătate, stimată doamnă Sanda Golopenţia!