A încetat din viață C. D. Zeletin: câți dintre cei care au aflat trista veste știau că dispare odată cu el una dintre marile figuri ale culturii române contemporane, un poet-traducător și un moralist cum n-am avut mulți?
M-am întrebat deseori care ar putea fi cea mai bună traducere a dictonului francez À quelque chose malheur est bon: n-am găsit una convenabilă. Să fie Nenorocirea poate face și bine? Sau Și nenorocirea e bună la ceva? Lipsesc în aceste propuneri atât cadența de octosilab a variantei franceze, cât și nuanța ironică ce însoțește enunțul original. Însă adevărul ascuns îndărătul acelor cuvinte se verifică mai des decât credem. Existența lui C. D. Zeletin a actualizat involuntar vechea zicală.
Dacă scriitorul, născut în 1935, n-ar fi fost lovit din plin de cea mai sinistră perioadă a istoriei noastre, de primele decenii de comunism, poate că viața lui ar fi luat alt curs. A trebuit ca strălucitul elev de nota zece, născut într-un sat sărac de lângă Bârlad, să nu poată intra la universitate din cauză că tatăl lui era preot; a trebuit ca, mai târziu, tânărul să se poată strecura la Facultatea de Pediatrie, să devină medic, ba chiar în cele din urmă profesor universitar de biofizică; a trebuit ca primele sale poezii, compuse în anii 1950, în plină teroare realist-socialistă, să nu poată fi publicate; a trebuit, în fine, ca poetul frustrat să-și găsească scăparea în traducerea de poezie, încercând să răscumpere astfel interdicția de a-și publica propria literatură.
Numai că, traducând poezie în general veche, pentru a ocoli Cenzura, poetul și-a dat seama de dificultatea enormă a acestui exercițu: trebuia să fii la fel de poet în două limbi diferite și pe amândouă trebuia să le stăpânești perfect. Și atunci, ca o supremă provocare adresată celor care îl împiedicaseră să fie poet în limba maternă, Zeletin a atacat cele mai dificile vârfuri ale poeziei italiene și franceze: sonetele lui Dante, Petrarca și Michelangelo, apoi Les fleurs du mal ale lui Baudelaire. De la primele versiuni românești ale sonetelor italiene s-a văzut că o mână de maestru intrase în joc.
Mai târziu, când teroarea ideologică scăzuse în intensitate, traducătorul a reușit să publice două volume de poezie originală, Călătorie spre transparență (1977) și Andaluzia (1986); ivite în plină fervoare optzecistă, poeziile sale nu au stârnit nici un ecou: Zeletin se specializase deja în transpunerea pe românește a versurilor străine. Ingenioase, subtile, poeziile originale nu se ridicau la nivelul celor traduse.
După primele sonete italiene din epoca medievală, după ce i-a adus la noi pe Dante și pe Petrarca, Zeletin și-a construit un fel de model secund, din care aproape nu a mai ieșit: tiparul celor 14 versuri ale sonetului l-a urmărit toată viața, transformându-se pentru el într-un fel de tipar absolut al poeticității.
Când apărea în 1966 volumul Lirica Renașterii italiene, iar apoi în 1986 Michelangelo – Poezii. Opera omnia, se petreceau două evenimente culturale majore, a căror semnificație puțini cititori români ai momentului au sesizat-o. Comparația cu traducerile din italiană făcute până atunci arăta o diferență de greutate specifică.
Dincolo de imensul domeniu italian, Zeletin a tradus toată viața, începând din liceu, și poezie franceză. Pornirea lui, aproape irațională, de a epuiza obiectul îmbrățișat (bunăoară poezia lui Michelangelo în integralitatea ei), l-a purtat spre performanțe neobișnuite și în domeniul francez. Fără să se teamă de concurența unor mari predecesori, Zeletin face un pariu uriaș: traduce toate poeziile lui Baudelaire, pentru a da astfel Florilor răului varianta lor completă în românește, transpusă de același om. Unele mostre de poezie baudelairiană sunt magnifice, înfruntând de la egal la egal realizările predecesorilor.
Puțin cunoscute față de cât ar fi meritat, extraordinarele traduceri ale lui C. D. Zeletin au fost însă superlativ apreciate de doi dintre cei mai mari cunoscători de poezie de la noi: rândurile scrise pe marginea lor de Tudor Vianu și de Perpessicius cuprind elogii care pot impresiona pe oricine și care nu sunt deloc de circumstanță.
Dacă sistemul politic instaurat în țara noastră n-ar fi întrerupt brutal traseul abia început al unui poet promițător, l-am mai fi avut astăzi pe fabulosul traducător? Ne putem întreba. Probabil că un spirit elevat reușește să depășească și cele mai nenorocite circumstanțe: elevul strălucit, împiedicat să devină student la Litere, a găsit refugiul în biofizică; iar poetul oprit să publice s-a refugiat în traducerea de versuri – ecou etern al propriei sale poezii pe care n-o putea scrie. Iată cum nenorocirea a servit și la ceva bun; dar pentru asta, ea trebuia să atingă o făptură excepțională.
Editura Spandugino, prin cele 7 volume de Scrieri ale lui C. D. Zeletin publicate între 2012 și 2020, a făcut culturii noastre un cadou de zile mari. Așa cum se întâmplă uneori în cazul destinelor împlinite, ultimul volum al seriei, al șaptelea, ieșea de sub tipar acum câteva săptămâni, atunci când autorul părăsea această lume, închizând astfel cercul de aur al unei vieți închinate creației.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius