27.10.2010, Roma (Catholica) - Deşi a fost rostit în luna iunie a acestui an, la încheierea Anului Preoţiei, discursul Cardinalului Joachim Meisner, Arhiepiscop de Koln, Germania, apărut în numărul pe octombrie 2010 al revistei Lumea Catholica, traducător Mariana Cristina, îşi păstrează actualitatea prin tema importantă asupra căreia atrage atenţia: uitarea Sacramentului Spovezii. Adresându-se confraţilor săi în preoţie, Cardinalul a dorit “să mă las călăuzit spre convertire de Evanghelia însăşi, pentru ca apoi, trimişi de Duhul Sfânt, să ducem oamenilor Vestea cea Bună a lui Cristos”, oprindu-se asupra a 15 puncte de reflexie pe tema Spovezii.
“Unul dintre eşecurile cele mai tragice pe care Biserica le-a suferit în a doua jumătate a secolului al XX-lea”, afirmă Cardinalul, “este acela de a fi neglijat darul Duhului Sfânt în Sacramentul Spovezii. În noi, preoţii, aceasta a cauzat o mare pierdere în profilul spiritual. Când sunt întrebat de către creştinii practicanţi: ‘Cum îi putem ajuta pe preoţii noştri?’, le răspund mereu: ‘Mergeţi la ei şi spovediţi-vă!’ Când preotul nu mai este un confesor, devine un asistent social cu caracter religios. Îi lipseşte experienţa celei mai mari împliniri pastorale, a conlucrării pentru ca păcătosul, şi datorită ajutorului său, să părăsească confesionalul fiind din nou sfânt. În scaunul de Spovadă, preotul poate să pătrundă în inimile multor persoane şi de aici derivă impulsuri, încurajări şi inspiraţii pentru propria urmare a lui Cristos”.
“Nu este suficient ca în munca noastră pastorală să dorim numai să corectăm structurile Bisericii pentru a o face să apară mai atractivă. Nu este de ajuns! Este nevoie de o convertire a inimii, a inimii mele. Numai un Paul convertit a putut să schimbe lumea, şi nu un expert deja în ‘inginerie eclezială’. Preotul, cu fiinţa sa asimilată formei de viaţă a lui Isus, este locuit de El astfel încât Isus, în preot, devine perceptibil celorlalţi. În Ioan 14,23 citim: ‘Dacă mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom locui la el’. Aceasta nu este doar o imagine frumoasă! Dacă inima preotului îl iubeşte pe Dumnezeu şi trăieşte în har, Dumnezeu Unic şi Întreit vine personal să locuiască în inima lui. Desigur, Dumnezeu este omniprezent, Dumnezeu este peste tot, lumea întreagă este ca o mare biserică a lui Dumnezeu. Dar inima preotului este asemenea tabernacolului bisericii. Acolo, Dumnezeu locuieşte într-un mod misterios şi special”.
“Obstacolul major care face ca Isus să nu fie văzut în noi”, atrage atenţia Cardinalul, “este păcatul. Acesta împiedică prezenţa Domnului în existenţa noastră şi din acest motiv nimic nu este mai urgent decât convertirea… Un preot care nu se aşează adesea de o parte sau de alta a confesionalului suferă daune permanente pentru sufletul său şi pentru misiunea sa. Aici este una dintre cauzele principale ale crizei multiforme în care a ajuns să se găsească preoţia în ultimii cincizeci de ani. Harul special al preoţiei constă tocmai în faptul că preotul se poate simţi ‘în largul său’ de ambele părţi ale confesionalului: ca penitent şi ca ministru al iertării. Când preotul se îndepărtează de confesional, intră într-o gravă criză de identitate. Sacramentul Spovezii este locul privilegiat pentru aprofundarea identităţii preotului, care este chemat să se întoarcă şi să îi întoarcă pe credincioşi pentru a atinge plinătatea lui Cristos”.
Pornind de la parabola fiului risipitor, Arhiepiscopul de Koln îi invită pe preoţi: “Poate trebuie să ne întrebăm dacă am experimentat vreodată bucuria de a recunoaşte o greşeală, de a o admite şi de a cere iertare celor pe care i-am ofensat: ‘Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta’. Dacă nu, înseamnă că nu cunoaştem nici bucuria de a-l vedea pe celălalt deschizând braţele asemenea tatălui fiului risipitor: ‘Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat’. Şi nici nu ne putem imagina bucuria Tatălui care ne-a regăsit: ‘Şi au început să sărbătorească’. Având în vedere că această sărbătoare are loc în cer de fiecare dată când ne convertim, de ce nu ne convertim mai des? De ce – dacă ne putem exprima astfel – suntem atât de zgârciţi faţă de Dumnezeu şi faţă de sfinţi încât le oferim atât de rar bucuria de a sărbători faptul că ne lăsăm îmbrăţişaţi de Domnul, de Tatăl?… Motivul este mândria noastră, tendinţa constantă a inimii noastre de a se împietri, de a fi suficientă sieşi, de a se izola, de a se închide în sine… Numai având umilinţa unui copil, asemenea sfinţilor, putem suporta cu bucurie disproporţia dintre nevrednicia noastră şi slava lui Dumnezeu”.
Sursa: Lumea Catholica
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius