Rusia, pământul sfânt al Iluminismului francez

[altmariusistoric2]

https://historia.ro/sectiune/general/rusia-pamantul-sfant-al-ilumin...

Autor Ion Florescu

Emergența rapidă a Rusiei ca mare putere europeană s-a petrecut într-o perioadă în care gânditorii Iluminismului european chestionau teme fundamentale, legate de natura societății și a guvernului: care este cea mai bună formă de guvernare, autocrația sau guvernul reprezentativ? Ar putea reformele autocratice să fie binevoitoare? De ce și cum a putut tranzita omenirea dintr-un stadiu „natural” la unul „social”? Care sunt scopul și natura „contractului social”?

Revelația Rusiei a stârnit o serie de întrebări specifice. Erau rușii europeni sau asiatici? Ar fi fost cumva posibil ca forma lor de guvernare despotică să creeze reforme iluminate? Nu ar fi fost, totuși, iubitori de libertate, precum alți nordici? Cum ar putea fi civilizați „barbarii” ruși? Ar fi fost destinul Rusiei acela de a deveni cea mai puternică țară din Europa? Mulți dintre principalii filozofi iluminiști și-au pus aceste întrebări. Câțiva au păstrat o corespondență animată cu Ecaterina cea Mare, o conducătoare fenomenal de inteligentă, căreia îi plăcea să discute filozofie, dar care înțelegea, în egală măsură, eficiența măgulelii și a propagandei. Câțiva s-au lăsat manipulați de ea și, uneori, stimulentele sale financiare au fost greu de rezistat. 

Deziluzia a apărut odată ce călătorii au început să scrie despre condițiile reale din Rusia și, în special, după divizarea Poloniei din 1772, când Ecaterina cea Mare a anexat părți ale țării, împreună cu Prusia și Austria.

Țarina și intelectualii europeni

În același an în care a fost publicat Contractul social, s-a urcat pe tron Ecaterina cea Mare, țarina de origine germană care a cultivat în mod conștient o bună imagine a Rusiei în fața intelectualilor europeni. Diderot scria despre ea: „Vi-o garantez prosternat, în fața imaginii posterității”. 

Ecaterina cea Mare nu a ezitat să cultive admirația acestor intelectuali, înțelegând valoarea sa ca sursă de propagandă. Mai mult decât atât, ea i-a răsplătit pe filozofii care i-au lăudat națiunea (și în special politicile sale) cu daruri, precum și cu măgulitoare invitații de a o vizita și de a o ajuta în redactarea legislației. A reușit să-i flateze pe acești scriitori, încântați de perspectiva asocierii cu unul dintre marii monarhi ai Europei, care părea să-i asculte și să-i prețuiască. 

Într-o scrisoare către Ecaterina cea Mare, Voltaire notează: „Toți cei care au fost onorați de bunătatea Majestății Voastre sunt prietenii mei. Sunt recunoscător pentru ceea ce ați făcut cu atâta generozitate pentru Diderot, D'Alembert și pentru familia Calas. Orice om de litere din Europa ar trebui să fie la picioarele voastre”. Evident, era însuflețit de recunoștința față de Ecaterina; la începutul anului 1768 îi scria lui d’Argenel: „Am să vă cer o favoare, adică pentru Ecaterina mea. Trebuie să-i restabilim reputația la Paris... Vă implor, spuneți multe lucruri bune despre Ecaterina”.

Ecaterina cea Mare, în vizită la savantul Mihail Lomonosov, în 1764

Preocuparea cea dintâi privind opinia publică din Europa a fost contracararea zvonurilor despre uciderea soțului ei, Petru. Pictet, agentul Ecaterinei la Geneva, a fost obligat să-i scrie lui Voltaire de urgență, asigurându-l că „o să vedeți pe tron un adevărat filozof”. Voltaire, sperând probabil ca împărăteasa rusă să fie receptivă la ideile sale, a început să-i scuze rolul jucat în asasinarea lui Petru, afișând un ton plin de umor: „Mărturisesc că mi-e frică să am inima destul de coruptă pentru a nu fi suficient de scandalizat de această scenă, așa cum ar trebui să fie un bun creștin. Ar putea să rezulte un foarte mare bine din acest mic rău. Providența este precum iezuiții de altădată: se servește de tot”. O altă glumă celebră de-ale filozofului era că nu voia să se amestece în problemele de familie. 

Între timp, Ecaterina îl curta cu determinare pe alt filozof, d’Alembert, oferindu-i să devină tutorele Marelui Duce, al său fiu și moștenitor la tron. D’Alembert i-a scris lui Voltaire: „Sunt de acord cu dumneavoastră că filozofia nu poate să se fălească prea mult cu asemenea elevi, dar ce să facem? Trebuie să ne iubim prietenii cu defectele lor”. 

Scrisorile dintre Voltaire și Ecaterina

În acest climat a început lunga corespondență dintre Voltaire și Ecaterina, care a durat până la moartea lui Voltaire în 1778. În scrisorile lor, nu detectăm un schimb onest de idei, un autentic dialog intelectual. Pe scurt, nu par să reușească să depășească nivelul laudei și lingușirii reciproce. Neînțelegerile profunde care însuflețesc corespondența lui Voltaire cu Frederic cel Mare, care sunt dovezi ale unei prietenii veritabile și ale unui schimb dinamic de idei, nu se regăsesc nicăieri în scrisorile dintre Voltaire și Ecaterina. Tentativa cea mai apropiată se concentrează pe schimburi de opinii literare, vizând traducerea unor piese franceze pentru Institutul Smolny, fondat de țarină pentru educația tinerelor fete nobile.

Totuși, Ecaterina cea Mare știa că poate influența opinia publică din Europa de Vest cu ajutorul penei prolifice a lui Voltaire. Ea îi scria adesea „să-l informeze” despre condițiile reale din Rusia. Deja în 1765, ea scria că „toleranța e generală în acest imperiu, doar iezuiții nu sunt tolerați aici”. Patru ani mai târziu, îi descria lui Voltaire că „nu există țăran în Rusia care să nu mănânce pui când își dorește; și avem provincii în care preferă gâsca puiului”.

Una dintre principalele probleme pe care Voltaire nu le-a abordat în scrisorile sale către Ecaterina a fost deteriorarea condițiilor iobagilor ruși. În 1767, Societatea Economică Liberă din Sankt Petersburg a organizat un concurs la care Voltaire a prezentat un eseu în care critica instituția iobăgiei ruse. Nu a câștigat, premiul fiind acordat unui alt francez care a scris despre pericolul reprezentat de filozofii care se amestecă în treburile statului. Șase ani mai târziu, când a izbucnit revolta lui Pugaciov în Rusia, Voltaire nu a notat nicio legătură între revoltă și condițiile țărănimii ruse. În scrisorile sale către țarină din timpul revoltei, el și-a exprimat mai multă preocupare pentru sănătatea și siguranța împărătesei decât pentru condițiile economice care stau la baza revoltei. Este interesant că în „ABC”-ul său din 1768, în care Voltaire enumeră țările în care exista iobăgie, nu include Rusia.

Pe de altă parte, în scrisorile sale, Voltaire a încurajat-o pe împărăteasă în războiul ei împotriva turcilor. Într-o scrisoare din septembrie 1770, el proiectează entuziast momentul în care Rusia ar elibera Grecia de sub jugul turcesc: „Vi s-ar crea o Catrinada. Căderea Imperiului Otoman ar fi sărbătorită în grecește; Atena ar deveni una dintre capitalele voastre; limba greacă ar deveni limbă universală; toți negustorii Mării Egee ar cere Majestății Voastre pașapoarte grecești”. 

În 1772, Voltaire continua să susțină în dialog cu împărăteasa ideea cruciadei împotriva turcilor: „Protestez împotriva oricărei păci care nu v-ar livra Istanbulul”.

În același an, în Europa, o schimbare sensibilă apare în opinia educată despre Rusia, odată cu prima partiție a Poloniei, prin care Rusia, Prusia și Austria dezmembrează Federația polono-lituaniană, lărgindu-și astfel teritoriile lor. Așa i-a dat de veste Ecaterina lui Voltaire: „Posesiunile mele au... crescut un pic, grație unui acord între Curtea de la Viena, regele Prusiei și mine. Nu am găsit altă modalitate pentru a ne apăra granițele împotriva incursiunilor pretinșilor confederați, comandați de ofițeri francezi; singura soluție a fost expansiunea”. 

Voltaire pare să fi fost cu adevărat șocat (și rănit) de împărțirea Poloniei, considerând-o o trădare personală. El susținuse întotdeauna interferențele Ecaterinei în afacerile Poloniei pe motiv că ea lucra pentru cauza toleranței, împotriva înapoiatei nobilimi poloneze și a Bisericii Catolice obscurantiste. Împărăteasa însăși îl asigurase că acesta era cazul. Voltaire scria în 1772: „Am fost convins ca un prost când am crezut, înainte de războiul turcilor, că împărăteasa Rusiei se înțelesese cu regele Poloniei să facă dreptate disidenților și să stabilească libertatea de conștiință”.

Dar, la scurt timp după eveniment, Voltaire o scuză în public atât pe Ecaterina, după cum scuză și faptul partiției. Pe aceeași lungime de undă, D'Alembert remarca: „Filozofia… iartă învingătorilor răul făcut dușmanilor lor, în directă proporție cu binele pe care îl aduc supușilor lor”.