Roman foileton: "MOARTEA UNUI ZIARIST" (XVIII)

[Miron Manega]

Constantin intră la Mărul de Aur. Ca de obicei, veselie mare acolo. Era locul de întîlnire al securiştilor, activiştilor şi informatorilor cu funcţii. În ultimul timp, se ducea destul de des acolo. Simţea nevoia să fie în mijlocul oamenilor. Să-i audă, să-i simtă, să-i vadă. Se aşeză la masă şi-şi comandă un coniac Metaxa.
Se spuneau bancuri politice. Era, probabil, singurul loc din Bucureşti în care clienţii puteau să facă acest lucru, fără să rişte închisoarea. De altfel, aici veneau doar cei care îi vînau pe alţii. Veneau, povesteau, se defulau. Toate bancurile politice auzite de la alţii le spuneau aici, rîzînd liber, răzbunîndu-se pe partid, pe primul secretar, pe instituţiile la care slujeau. Restaurantul era un fel de depozit al mizeriilor din sufletele lor chinuite. De fapt, această ghenă a delatorilor era, mai degrabă, o biserică, un confesional, în care fiecare enoriaş putea fi duhovnicul celuilalt. După cîteva pahare sau cîteva sticle, unii plîngeau cu capul pe masă sau pe umărul cui se nimerea. Aproape toţi se cunoşteau între ei, dar nu aveau relaţii în afara acestui spaţiu. Se simţeau în siguranţă aici, deşi, probabil, şi ei erau ascultaţi, înregistraţi, consemnaţi pe o listă. Li se îngăduia totuşi această defulare, această eliberare iluzorie, pentru a-şi putea achita sarcinile infecte în ziua următoare, în următoarele zile şi tot aşa, pînă la sfîrşitul zilelor lor.
- O ştii p-aia cu viermii? - auzi de la masa din dreapta. Un actor beţiv de la Nottara îi spunea bancuri unui căpitan de la Circa 1. Îi cunoştea pe amîndoi din vedere.
- ... Viermele tată şi viermele fiu scot capul dintr-un căcat. "Tată, zise ăla mic, ce este apa aia mare şi albastră, cu valuri uriaşe?". "Aia e marea" - îi răspunse viermele tată. "Dar acolo, departe, ce sînt crestele alea înzăpezite care strălucesc în soare, tată?". "Ăia sînt munţii, fiule". "Tată, tată, ce frumoasă e lumea! Noi de ce nu mergem acolo?". "Pentru că asta-i ţara noastră!" - îi răspunse tatăl, arătînd spre căcat.
Cei doi izbucniră într-un rîs behăit, care atrase privirile vecinilor de la alte mese.
- Hai să-ţi spun şi eu o strigătură, poate o reciţi pe scenă, he, he, he - zise căpitanul, după ce-şi reveni din rîs. "Foaie verde de susai / Creşte nivelul de trai! Ca pula după futai".
"Auditoriul" izbucni în rîs. Căpitanul vorbise destul de tare ca să-l audă cît mai mulţi, intuind cu precizie efectul. Constantin zîmbi.
- Realism obscen - comentă cineva de la o masă vecină. Constantin Zisu ciuli urechile. Îl interesa comentariul. Erau doi scriitori pe care îi văzuse şi la cîrciuma lor de pe Calea Victoriei.
- Realitatea e mai obscenă decît strigătura asta - zise celălalt, un bărbat de vreo 40 de ani. Sîntem futuţi de sistem de cînd ne naştem pînă închidem ochii. Iar noi trebuie să mimăm orgasmul şi să ne exprimăm recunoştinţa faţă de partid.
- Vorba poetului: În lumea asta prost făcută / Căcaţii fut în loc să pută...
- Şi dacă nu sîntem destul de convingători, ne trimit în fabrici şi uzine. Sau la aer curat, în agricultură - îşi continuă celălalt ideea.
- Nu te mai plînge atîta. Anul trecut ţi-au apărut trei cărţi de poezie.
- Ştii cu ce preţ...
- Ştiu. Din cauza ta, s-a spînzurat puştiul ăla. L-ai dat în gît că scria versuri subversive.
Constantin nu-i mai ascultă. Erau nişte javre de delatori, ca toţi ceilalţi, de altfel. Se întrebă dacă ceea ce făcea el era mai grav decît faptele lor jegoase şi criminale. De fapt, ce făcea el? Cui făcea rău aşa-zisa lui activitate secretă? Era doar intermediarul unor mesaje al căror conţinut nu-l cunoştea, sau al unor plicuri cu documente, care nu se ştie de la cine veneau şi unde trebuiau să ajungă. Făcea parte dintr-o reţea de intermediari. În afară de asta, promova în "Secera şi Ciocanul" anumite informaţii aparent banale care erau, de fapt, nişte mesaje codate, cele mai multe la mica publicitate. Comparîndu-se cu toţi aceşti sicofanţi plătiţi, Constantin avu revelaţia că nu e chiar un ticălos. Sorbi cu poftă din paharul cu Metaxa.
- Vă delectaţi, tovarăşe Zisu?
- Tovarăşul Makarov! - tresări Constantin, ridicînd privirea. Scufundat în gînduri, nu observase apariţia acestuia.
- Mai uşor, Constantine. Numele meu n-are o rezonanţă prea plăcută printre compatrioţii tăi. Pot să iau loc?
- Poftiţi, poftiţi... se dezmetici Constantin, coborînd vocea. Apariţiile intempestive ale lui Serghei Makarov îl intimidau întotdeauna, mai ales că ele prevesteau întotdeauna schimbări importante...
- S-a întîmplat ceva?
- Nu. Trebuia să se întîmple? Nu ne-am văzut de trei ani, de la invazia în Cehoslovacia. Voiam să văd ce mai faci.
- Dumneavoastră ştiţi întotdeauna ce mai fac, că doar de-aia sînt însurat cu Liudmila. Şi de cîte ori ne-am văzut au urmat momente de cumpănă în cariera mea.
- Sînt măgulit că mă consideri un fel de purtător de cuvînt al destinului. Nu, de data asta nu anunţ nici un cutremur, nici o catastrofă. Totul e "haraşo", din punctul nostru de vedere. Sper că şi în ceea ce te priveşte. Ai vreo problemă?
Makarov părea că-i citeşte gîndurile.
- Au fost ceva probleme, mai mult închipuiri de-ale mele, dar sînt pe cale de a mi le rezolva...
- E foarte bine că mai vii pe aici, din cînd în cînd. Te ajută să priveşti lucrurile prin comparaţie. În studiile occidentale asta se numeşte terapie de grup... Ha, ha, ha!...
Constantin îl studie cu aten]ie pe Makarov. Avea un rîs nefiresc, uşor artificial, studiat parcă. Iar în timp ce rîdea, cicatricea mare, de cinci centimetri, de pe frunte i se făcea vineţie. Makarov îl bătu cordial pe umăr şi-şi comandă o vodcă

................

Mimi se pregătea de nuntă. Era gravidă în luna a doua cu Liviu Grecea, un contabil foarte apreciat, de la Ministerul Finanţelor. Provenea dintr-o familie foarte săracă din cartierul Dămăroaia. Fiind însă un copil muncitor şi conştiincios răzbise prin propriile forţe. Făcuse ASE-ul şi obţinuse, în cele din urmă, un post important în minister. Avea şi maşină, un Moskvici cumpărat de ocazie.
Era spre sfîrşitul lunii octombrie, cu o săptămînă înainte de nuntă. Aceasta urma să aibă loc la părinţii mirelui, în Dămăroaia. Liviu arvunise deja un cort de închiriat, pe care urma să-l ia de la Goleşti, de la un fost coleg de facultate.
În ultimul timp, fusese cam irascibil şi taciturn. Mimi l-a lăsat în pace, ştiind că are nişte probleme la serviciu, căci era închidere de lună. Avusese şi nişte întîlniri ciudate, asupra cărora păstra tăcerea. Luni seara, pe la şase, a plecat cu maşina spre Goleşti, pentru a achita banii pe cort. N-a mai ajuns. Cu vreo cîţiva kilometri înainte de intrarea în Titu, a avut un accident. A intrat cu maşina pe contrasens şi s-a oprit într-un şanţ adînc de pe marginea şoselei. Maşina n-a păţit mare lucru, dar Liviu şi-a pierdut viaţa. A fost găsit lîngă maşină, mort. Fusese aruncat prin lunetă. Ciudat, în maşină nu era nici o picătură de sînge şi nici cioburi de la luneta spartă. Toate erau în afara maşinii. S-a făcut o anchetă scurtă, în care s-a constatat că şoferul pierduse controlul volanului, pe un fond de oboseală avansată. În urma autopsiei, cauzele decesului s-au constatat a fi fractură la baza craniului, hemoragie meningo-ventriculară, contuzii de trunchi cerebral. Leziunile cauzatoare de moarte s-au produs în momentul în care şoferul s-a lovit cu capul de plafonul maşinii, de bord şi de portieră.
Ultima oară, Liviu Grecea fusese văzut la Athénée Palace, la o masă, stînd de vorbă cu un bărbat necunoscut, mai în vîrstă ca el. Bărbatul avea o cicatrice pe frunte, aproape de tîmpla stîngă.
...............

VA URMA

Citeşte şi pe www.certitudinea.ro/