Roadele Rugaciunii lui Iisus

[altmariustotal ortodox]

Profunzimea şi autenticitatea rugăciunii se recunosc după roadele lor. Putem aprecia natura adevărată a rugăciunii noastre prin efectele ei în relaţiile şi viaţa noastră personală. In ce priveşte Rugăciunea lui Iisus, putem deduce, cu uşurinţă, patru asemenea efecte.

In primul rând, practica Rugăciunii favorizează ceea ce se numeşte azi „centrare”. In viaţa duhovnicească aceasta înseamnă concentrare asupra „singurului lucru folositor” (Luca 10, 42). Totuşi, această capacitate de „centrare” este ea însăşi un dar, oferit într-o relaţie de „sinergie” între Dumnezeu şi persoana umană. Maria din Betania îl primeşte pe Iisus în casa ei şi se aşază la picioarele Lui precum un ucenic. In vreme ce Marta se preocupă de treburi casnice, Maria caută ce este esenţial. Ea se centrează asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi primeşte o moştenire nepreţuită, „partea bună ce nu se va lua”.

Rugăciunea lui lisus poate susţine centrarea gândului în timpul meditaţiei. O dată ce devine parte cosubstanţială a laudei aduse lui Dumnezeu, indiferent de gradul interiorizării, ea creează o abilitate de concentrare, ce oferă profunzime şi plinătate întregii rugăciuni.

Un al doilea scop al Rugăciunii, şi rodul născut din ea, este dobândirea aducerii aminte de Dumnezeu, Marii mistici ai creştinismului răsăritean, de la Diadoh al Fotieeii (sec. V) până la Grigorie Sinaitul (sec. XIV), întrebuinţează expresia „aducere aminte de Dumnezeu ca echivalent al invocării Numelui lui lisus, sau al Rugăciunii Inimii. Conceptul de „aducere aminte”, în gândirea ebraică şi greacă, de asemenea, înseamnă mai mult decât amintire, amintirea unei persoane sau a unei întâmplări.

Anamnesis, după cum sugerează întrebuinţarea lui în Sfânta Liturghie, înseamnă „reactualizare”. Prin calităţile anamnetice ale Liturghiei, evenimentele mântuitoare ale morţii şi învierii lui Hristos devin prezente şi „actuale” în viaţa Bisericii. Repetarea rugăciunii poate avea acelaşi efect anamnetic. Prin ea, omul îşi aduce aminte de Dumnezeu în sensul că devine conştient de prezenţa Lui sau mai mult, îşi deschide mintea şi inima - altfel întunecate de gânduri, imagini şi alte moduri de distragere a atenţiei - către prezenţa Sa. Aducerea aminte de Dumnezeu înseamnă că omul se menţine pe sine permanent în prezenţa lui Dumnezeu, cu teamă şi evlavie, dar şi cu siguranţa că lisus rămâne cu noi „până la sfârşitul vremii”.

Practica Rugăciunii lui lisus poate produce roadele iubirii ca jertfă de sine. Suntem conştienţi astăzi că în mare măsură jertfirea de sine în Biserică este rezultatul unei dependenţe religioase, o nevoie silită de a-i ajuta, vindeca şi salva pe alţii, oricât de potrivite sau de inoportune ar putea fi acţiunile noastre. Jertfirea de sine poate duce în realitate la sacrificiul inconştient al familiei, al prietenilor, al bunăstării personale, toate în numele „restabilirii” sau „salvării”. Acestea sunt componente destructive; şi frecvent propriul nostru discernământ nu este suficient pentru a le distinge de expresiile autentice ale diaconiei. Asemenea comportamente silite n-ar trebui să fie permise pentru că nesocotesc chemarea Bisericii ca fiecare să-şi ia crucea, să meargă, să-şi sacrifice propriile interese din dragoste şi grijă pentru celălalt.

In moduri de neexplicat, dar constante în experienţa creştină, invocarea Numelui lui lisus poate aduce ordine, armonie şi claritate viziunii din haosul nostru interior. Ne poate restructura priorităţile inconştiente, astfel încât dragostea nu se mai jertfeşte pe sine, ci se oferă liber din partea „unei inimi curate şi a minţii cumpănite”. Poate că Rugăciunea ne diminuează gradul de anxietate, făcând atât mintea cât şi inima să I se supună lui lisus, Cel Care este înţelepciunea, Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu. însă acest tip de reflecţie poate conduce la o „psihologizare” sterilă. Ar fi mai potrivit să spunem că dragostea rezultată din practicarea rugăciunii este roada Duhului, alături de „bucurie, pace... şi înfrânare” (Galateni 5,22). Atât „dar”, cât şi „rod”, dragostea însăşi este puterea lui Dumnezeu pentru refacere, împăcare şi creştere în orice relaţie personală.

Al patrulea efect al Rugăciunii lui lisus ne duce înapoi la început, la conceptul de „dor”. Dorul de Dumnezeu, dorinţa interioară puternică a inimii de a căuta veşnica unire cu El, este forţa conducătoare şi harul sfinţilor a! vieţii duhovniceşti. Repetarea Numelui lui lisus intensifică dorul, prin concentrarea asupra a ceea ce este esenţial.
Sfântul Isaac Şirul In primul său Tratat mistic spune:

Gradul cel mai înalt al tăcerii şi al liniştii interioare (isihia) este atins când omul conversează în adâncimile profunde ale sulîctului său cu Prezenţa dumnezeiască, şi este adus în duh către acea Prezenţă. Când sunetul este transfigurat dc gândul constant la Dumnezeu, cu o vigilenţă care nu slăbeşte nici ziua nici noaptea, Dumnezeu trimite un nor protector care ziua umbreşte, iar noaptea răspândeşte lumină strălucitoare. Această lumină străluceşte în întunericul sufletului.

Această lumină transfiguratoare este prezenţa Sfântului Duh, dat la botez, însă reînnoit mereu prin exersarea rugăciunii interioare, contemplative. Rugăciunea lui lisus este un dar, accesibil - la nivel superficial - tuturor, dar interiorizată numai de câţiva în adâncimile ascunse ale inimii. Dacă cineva se simte chemat să urmeze „calea isihastă”, este important să nu uite că rugăciunea neîncentată nu trebuie căutată de dragul ei şi nici chiar pentru obţinerea unor beneficii spirituale.

Primită cu mulţumire, ca fiind expresie a iubirii dumnezeieşti, Rugăciunea lui lisus poate fi înălţată ca o „taină" a Prezenţei dumnezeieşti. Prin ea, „Dumnezeu este cu noi”, într-un mod personal şi unic, pentru a ne binecuvânta, călăuzi, vindeca şi transforma „inima tainică” din piatră în trup şi din trup în duh. Insă, ca orice aspect tainic al vieţii în Trupul lui Hristos, Rugăciunea este fidelă scopului ci doar în măsura în care serveşte la preamărirea lui Dumnezeu, şi sporeşte atât credinţa cât şi bucuria noastră în prezenţa Lui nedezminţită alături de noi.

Rugăciunea, deci, precum tâlcuirea Scripturii, depinde de lucrarea lui Dumnezeu în minte şi în inimă. Scrierile canonice sfinte ale Bisericii, după cum am văzut, s-au configurat într-o comunitate de credinţă, ca expresie normativă a credinţei comunităţii şi călăuză pentru comportamentul ci moral. Cu alte cuvinte, aceste scrieri izvorăsc din Sfânta Tradiţie, care este experienţa şi răspunsul Bisericii la prezenţa şi activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu în mijlocul ei.

Acelaşi lucru se poate spune despre rugăciunea liturgică sau cea personală. Şi rugăciunea izvorăşte din viaţa şi experienţa Bisericii şi constituie un element vital in Sfânta Tradiţie. Scriptura este mediul esenţial pentru revelaţia de Sine a lui Dumnezeu, şi astfel serveşte drept canon - sau regulă a adevărului - a! Bisericii. Rugăciunea, pe de altă parte, este suflarea de viaţă a Bisericii, sufletul ei sau principiul însufleţitor ce creează şi susţine comuniunea noastră cea mai profundă cu Dumnezeu. Aşa cum Sfânta Scriptură îşi are originea în Cuvântul Iară de moarte - adică în Fiul lui Dumnezeu - tot astfel rugăciunea. în ultimă instanţă, îşi are originea în Duhul care sălăşluieşte înăuntrul nostru, care „se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Aşa cum Fiul şi Duhul sunt „două mâini ale Tatălui”, în vederea mântuirii lumii, tot astfel Scriptura şi Rugăciunea sunt izvoare ale vieţii şi credinţei creştine. Scriptura oferă conţinutul de bază al Rugăciunii, în vreme ce Rugăciunea articulează semnificaţiile cele mai adânci ale Scripturii: lex orandi lex est credenti.

Astfel, interpretarea biblică îşi poate duce la bun sfârşit sarcina doar în măsura în care ca rezultă dintr-o viaţă de rugăciune. Acest adevăr - de la sine înţeles pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii - înseamnă că putem trece de la semnificaţia literală a Scripturii la cea spirituală numai cu ajutorul theoria-ei, cunoaşterea şi inspiraţia dată de Sfântul Duh celui ce se roagă. Aşa cum a subliniat Evagrie, rugăciunea este sursa indispensabilă şi temelia teologiei autentice. Şi nu mai puţin, este sursa şi temelia interpretării responsabile, adevărate şi rodnice a Cuvântului lui Dumnezeu.

John Breck

Fragment din cartea "Sfanta Scriptura in Traditia Bis