Edward Hopper și Alfred Hitchcock, revizitați în vremuri de pandemie
Numărul (dublu) „The New Yorker” („the fiction issue”) din 8-15 iunie 2020 este – așa cum se specifică – un număr cu precădere literar și artistic. Spicuiesc dintre titlurile cele mai tentante: „Pursuit as Happiness” de Ernest Hemingway, o povestire inedită, găsită printre manuscrisele celebrului scriitor și care va apărea într-o nouă ediție din „The Old Man and the Sea” („Bătrînul și marea”); „Confessions of a Shinagawa Monkey”, o povestire de Haruki Murakami (tradusă din japoneză de Philip Gabriel); două articole critice despre Andy Warhol (cu ocazia unei noi biografii, articol de Joan Acocella), respectiv Longfellow („The disappearing fame of Longfellow”, articol de James Marcus) și – la secțiunea de artă – articolul criticului de artă Peter Schjeldahl despre pictorul Edward Hopper („Edward Hopper’s clarity of vision”, titlul din sumarul revistei).
De data aceasta, mă voi opri – la revista presei – asupra articolului „Apart. Edward Hopper’s solitude” semnat de Peter Schjeldahl, în fapt un splendid eseu despre Hopper, în plină pandemie – Hopper, celebrul pictor al solitudinii americane, dar și al solitudinii universale și atemporale, pictorul care are în comun cu regizorul Alfred Hitchcock (care poate s-a lăsat inspirat; pictorul a fost el însuși un amator de cinema) suspansul compozițiilor narative. Pictorul care mie personal îmi aduce aminte – fără suspans, desigur, dar păstrând nota de mister și de poezie, într-o lume mult mai modernă – de solitudinea personajelor și spațiilor din picturile lui Vermeer.
https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/hopper_lite... 300w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/hopper_lite... 768w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/hopper_lite... 1536w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/hopper_lite... 810w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/hopper_lite... 1140w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/hopper_lite... 1600w" data-lazy-loaded="1" sizes="(max-width: 714px) 100vw, 714px" />Edward Hopper, „Cape Cod Morning” (1950)
„The visual bard of American solitude – not loneliness, a maudlin projection – speaks to our isolated states these days with fortuitous poignance – scrie Peter Schjeldahl. But he is always doing that, pandemic or no pandemic. Aloneness is his great theme, symbolizing America: insecure selfhoods in a country that is only abstractly a nation”. Născut în Nyack (nord-estul Americii) în 1882 și dispărut în 1967, după o viață întreagă petrecută (alături de soția lui, Josephine Nivison, împreună cu care formează un cuplu inseparabil) într-un apartament din Washington Square, Hopper este prin excelență un pictor al timpului său, și totuși – în egală măsură – creatorul unei arte „timeless” sau „time-free”, cum scrie eseistul: „Though termed a realist, Hopper is more properly a Symbolist, investing objective appearance with clenched, melancholy subjectivity. He was an able draftsman and masterly as a painter of light and shadow, but he ruthlessly subordinated aesthetic pleasure to the compacted description – as dense as uranium – of things that answered to his feelings without exposing them. (…) He leaves us alone with our own solitude, taking our breath away and not giving it back. (…) Think of Samuel Beckett’s famous tag «I can’t go on. I’ll go on». Now delete the first sentence. With Hopper, the going-on is not a choice”. Și în altă parte notează criticul cu finețe: „No judgment is passed on anyone or anything, one way or another. The naked fact of their existence is provocative enough. «Why is there something rather than nothing?» cosmologists wonder. Hopper is all ears for the answer”.
https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/edward-hopp... 300w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/edward-hopp... 768w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/edward-hopp... 1536w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/edward-hopp... 810w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/edward-hopp... 1140w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/edward-hopp... 2048w" data-lazy-loaded="1" sizes="(max-width: 760px) 100vw, 760px" />Edward Hopper, „House by the Railroad” (1925)
Peter Schjeldahl vorbește despre influența exercitată de romantismul și simbolismul european asupra inclasabilului pictor american (care a călătorit și la Paris), marcat în special de Gustave Courbet, dar și de poezia franceză și germană a secolului al XIX-lea. Foarte interesantă este paralela pe care o întreprinde Peter Schjeldahl între arta lui Hopper și cinematografia lui Hitchcock – nu e singurul care o face, el citează și eseul semnat de istoricul de artă David M. Lubin în catalogul recentei expoziții „Edward Hopper: A Fresh Look at Landscape”, de la Beyeler Foundation (Basel, Elveția; curator: Ulf Küster): „The Yank painter and the Brit cinéaste display remarkable parallels as visual storytellers. (…) The Bates house in «Psycho» reproduces, with simplifications, the already suitably ominous Victorian in Hopper’s «House by the Railroad» (1925)”. Și încă un citat pertinent, pentru final: „Hitchcock shares with Hopper a predilection for jarring relations of backgrounds to foregrounds in pictorial space: perhaps someone or something relatively innocuous is nearby and something less calming is yonder. (…) But in Hitchcock’s work, and in Hopper’s, especially, the unnerving relation of the far to the near is often reversed, and what’s mysterious, if not sinister, becomes identical with our point of view”. Un pictor atemporal[1] – precum Vermeer, aș spune eu – și totuși extrem de actual, de puternic, a cărui solitudine cu accente angoasante ne frapează cu atât mai mult în vremuri de pandemie. (Adina Dinițoiu)
[1] Ca o curiozitate, aflăm din articol că opțiunile politice ale lui Hopper erau… conservatoare, dar că acest lucru nu transpare deloc în arta lui.
P.G. Wodehouse în lagăr
În numărul din 1 iunie 2020, întâlnim două portrete de scriitor. Primul este cel al umoristului englez P.G. Wodehouse, creatorul cuplului memorabil Wooster și Jeeves, portret realizat de Rivka Galchen, în articolul „Wartime for Wodehouse”, pornind de la notațiile ținute de Wodehouse în perioada detenției, „Camp Note Book”. Încă din titlu suntem avertizați ce perioadă din viața scriitorului britanic este vizată.
Între 1940 și 1941, Wodehouse, aflat împreună cu soția sa în Franța, este ridicat de naziști și ținut prizonier timp de 48 de săptămâni în câteva lagăre speciale pentru civili. În această perioadă, cei doi soți au fost despărțiți și ținuți în condiții mizere. Wodehouse a dormit pe saltele murdare, în locuri pline de râie și păduchi. „A fost foarte amuzant în tabără”, îi scria în acea perioadă P.G. Wodehouse unui prieten, având grijă să-i dea și câteva detalii amuzante.
Nu, lagărul nu era o tabără, iar lui Wodehouse, un om aflat aproape de vârsta de 60 de ani, nu i-a fost ușor. În Polonia, i s-a oferit, probabil pentru că avea o vârstă și era cunoscut, o cameră doar pentru el, însă a refuzat, alegând să stea într-o încăpere cu alți 63 de deținuți. A fost eliberat, cum spuneam, în 1941, când avea aproape 60 de ani. În mod normal, civilii erau eliberați după ce împlineau 60 de ani. Așadar, în cazul lui Wodehouse s-a făcut o excepție.
https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/p.g.wodehou... 300w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/p.g.wodehou... 145w" data-lazy-loaded="1" sizes="(max-width: 749px) 100vw, 749px" />Scriitorul P.G. Wodehouse împreună cu soția sa, Ethel, după eliberarea din lagăr (13 august 1941)
Mai mult, după eliberare, scriitorul britanic a făcut o serie de emisiuni pentru German Foreign Office, pentru care a primit 250 de mărci. A fost atacat pentru această concesie, iar jurnalistul William Connor, cel mai înfocat atacator al lui Wodehouse, l-a numit trădător, bănuind că e vorba de un compromis făcut de scriitorul britanic pentru a ieși mai devreme din lagăr. P.G. Wodehouse a fost apărat de George Orwell (în 1945) și Evelyn Waugh (în 1961), care au susținut că singurul motiv pentru care Wodehouse a acceptat să colaboreze cu radioul german a fost dorința de a ține legătura cu cititorii săi, mai ales cu cei din America – emisiunile respective fiind difuzate și în S.U.A. Cenzura nu l-a iertat pe autorul britanic, cărțile sale fiind interzise pentru o perioadă în librăriile din Anglia.
Așa cum remarcă și Rivka Galchen, autoarea articolului, singurul lucru care i se poate imputa lui Wodehouse este naivitatea. El nu a înțeles că până și o poveste pentru copii difuzată la un post nazist de radio era o formă de propagandă. Nimic nu era inocent pe atunci, ca și acum. În fond, dorința naziștilor era aceea de a-l folosi pe umoristul britanic, care era foarte gustat de americani, cu intenția ascunsă de propagandă pentru a ține S.U.A. în afara războiului.
Scrisul era pentru Wodehouse singura rațiune de a exista. Era tipul de scriitor care publica un volum sau două pe an. În perioada 1941-1945, nu a mai fost capabil să mai scrie nici măcar un rând, ceea ce, probabil, bănuiește Rivka Galchen, a fost o suferință mai mare pentru scriitorul nostru decât condițiile mizere de detenție.
https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/p.g.-wodeho... 300w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/p.g.-wodeho... 768w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/p.g.-wodeho... 810w" data-lazy-loaded="1" sizes="(max-width: 826px) 100vw, 826px" />2. P.G. Wodehouse împreună cu soția sa, în 1944.
În 1967, opoziția politică britanică reușește să blocheze înnobilarea lui Wodehouse, care, în cele din urmă, va fi făcut Cavaler la vârsta de 93 de ani, cu o lună înainte de moartea sa. Ironie a sorții?
Ceea ce impresionează la P.G. Wodehouse nu este neapărat acea naivitate care, printre altele, nu l-a lăsat să înțeleagă gravitatea gestului său din timpul războiului, ci, așa cum ne spune și Rivka Galchen, într-adevăr impresionantă este acea fericire a lui de a trăi, acea capacitate de a ocoli orice rău, de a vedea doar partea luminoasă a lucrurilor și a întâmplărilor. Un soi de fericire eroică, în cele din urmă.
De ce P.G. Wodehouse? De ce acum? Pentru că poveștile sale fac bine mentalului colectiv, mai ales atunci când se produce un colaps imens în istoria omenirii, așa, ca în prezent. Sunt povești vindecătoare, reprezintă acea doză de liniște și umor de care avem cu toții nevoie în anumite momente ale existenței noastre. „Bucuria acestor cărți stă în speranța (în fantezia) – scrie la un moment dat autoarea articolului din «The New Yorker» – că există un Jeeves care poate rezolva toate problemele.” Și nu e puțin lucru, aș adăuga eu.
(Sursa imaginilor: 1 aici și 2 aici)
Dostoievski în Siberia
Dostoievski – iată un alt personaj, după ce am vorbit despre P.G. Wodehouse, care a cunoscut exilul și încarcerarea și despre care s-a scris în același număr din 1 iunie al lui „The New Yorker”. De fapt, în articolul respectiv, „In From the Cold. A Hungarian essayist struggles against Enlightenment” de James Wood (titlul din sumar: „László F. Földényi struggles against the Enlightenment”), este vorba despre volumul „Dostoyevsky Reads Hegel in Siberiamand Bursts Into Tears” de László F. Földényi, profesor universitar de teoria artei la Budapesta.
În 1849, acuzat de conspirație, Dostoievski este arestat și condamnat la patru ani de muncă silnică într-un lagăr din Siberia, în Omsk. În 1854, după eliberare, este trimis în Semipalatinsk, în sudul Siberiei – o încercare de a-l îndepărta de viața culturală din marile orașe rusești. Tot atunci, Dostoievski îi scrie fratelui său cu rugămintea de a-i trimite volume de Kant, Vico, Ranke, dar în mod special „Istoria filosofiei” de Hegel.
https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/dostoievski... 300w, https://www.litero-mania.com/wp-content/uploads/2020/06/dostoievski... 768w" data-lazy-loaded="1" sizes="(max-width: 810px) 100vw, 810px" />
Pentru Hegel, Siberia este un ținut în afara istoriei, fără vreo importanță culturală și mai ales filosofică. De unde întrebarea lui László F. Földényi: oare Dostoievski, citind afirmația lui Hegel, nu s-a simțit, la rândul lui, exclus din istorie, din societate? Oare asta nu i-a adâncit durerea exilului? Nu se știe dacă a izbucnit în plâns, acolo, în Siberia, dar este evident că în acel exil a descoperit alte idei și trăiri, opuse celor propovăduite de Hegel: iraționalul miracolului, suferința și, nu în ultimul rând, exemplul imposibil al lui Iisus. „Pentru Dostoievski – scrie James Wood, referindu-se la volumul lui Földényi –, libertatea este o tortură, în parte și pentru că ea înseamnă și libertatea de a abuza de libertate.”
Cu cine se lupta, în opinia lui Földényi, Dostoievski în exilul său din Siberia? Cu ideile iluministe, al căror reprezentant era pe atunci Hegel, idei care proslăveau rațiunea și progresismul. Dacă pentru Hegel, de exemplu, istoria, din punct de vedere filosofic, este rațională, pentru Dostoievski, dimpotrivă, aceasta este irațională (idee din „Însemnări din subterană”), pentru că și oamenii sunt iraționali (în principiu, pentru că își doresc lucruri despre care știu că le fac rău).
Ce îi reproșează James Wood lui László F. Földényi? Faptul că acesta, în eseurile din volum, calcă pe urmele lui Dostoievski, punând în paranteză detașarea critică. Mai mult, „admiră «pumnul religios» ținut deasupra omnipotenței calme a rațiunii și progresului european”. Földényi, asemenea lui Dostoievski, vede în Iluminism un imens buldozer al dezvrăjirii lumii, care-l strivește fără milă pe Dumnezeu. Eseurile lui Földényi, observă Wood, confundă lipsa magicului cu lipsa sensului. În plus, autorul volumului ignoră faptul că mulți iluminiști au fost niște oameni religioși.
Motivul acestei înverșunări se explică – crede Wood – prin faptul că mare parte a eseurilor din volumul lui Földényi au fost scrise în 1997, perioadă în care Ungaria se afla la periferia intereselor politice europene. Anxietatea și scepticismul l-au făcut pe László F. Földényi să se identifice cu suferința rusească a excluderii din istorie.
Articolul lui James Wood poate fi citit cu folos în actualul context european, în care iraționalul, cu note naționaliste și religioase, pare să devină un trend printre mulți intelectuali și politicieni, măcinați, însă, spre deosebire de Dostoievski, de interese dintre cele mai meschine. (Raul Popescu)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius