Text de Eugen Ciurtin
Pascal Bentoiu are – într-o carte densă, scrisă acum 48 de ani, pe când autorul împlinea tot 48 de ani – o comparație sistemică uluitoare (găsesc) între ansamblul de trăsături ale operei unei muzician și ecologia profundă a actualei epoci istorice. Rareori se încumetă muzicienii să scrie. Încă și mai rar ating performanțe durabile.
Hidrocarbura și cetaceul
Pentru a exemplifica felul în care funcționează Gândirea muzicală, capitolul de încheiere al acelui studiu din 1975 are o analiză a lui Wagner, reamintind că, precum în toate artele și în toate științele (n-ar trebui uitat), „în muzică nu judecăm sisteme, ci opere concrete”. În operele sale concrete, așadar, cu vastitatea lor strivitoare, Wagner e prezentat astfel: „Dizarmonios în ce privește gândirea muzicală, el s-a lăsat cu toată greutatea pe o singură dimensiune a acesteia, pe cea armonică, până când – finalmente – armonia însăși a explodat. Acțiunea uriașului de la Bayreuth poate fi întrucâtva asemănată cu cele ce se întâmplă astăzi în exploatarea economică abuzivă a planetei. Dacă se vânează în scurt timp toate cetaceele, consecințele ecologice sunt incalculabile. Dacă se întemeiază cea mai mare parte a tehnologiei pe energia hidrocarburilor, consecințele economice pot fi incalculabile. Nu în bine. Într-un fel, Wagner a întreprins o exploatare abuzivă a armoniei, epuizând rapid o mare parte a rezervelor și prilejuind atrofierea altor modalități ale energiei creatoare: a celei melodice în primul rând. Rezultatele istorice s-au văzut. Procesul de față este făcut unui om hiper-genial care de prea multe ori a părut că nu mai vrea să fie om, unui muzician care gândind să facă muzica viitorului a contribuit ca nimeni altul la închiderea viitorului muzicii. Iar urieșenia geniului său inegal repartizat a făcut ca acțiunea lui să fie într-adevăr eficientă”.
După ce spune a părut că nu mai vrea să fie om, Pascal Bentoiu are și o notă (p. 210) care lipsește inexplicabil din reeditarea recentă a lui Oleg Garaz (Eikon, București, 2023, p. 326): „Nici un alt mare muzician nu s-a îndepărtat în asemenea măsură ca Wagner de expresia directă a omenescului, poate cu singura excepție a unuia dintre principalii săi detractori, Stravinsky”. Grija pentru analogicele hidrocarburi extorcate și cetacee abuzate dintr-o gândire muzicală nu a fost aplicată încă asupra ansamblului operelor concrete care formează muzica lui Enescu.
Întâi de toate, pentru că nu se știe cu exactitate câte sunt încheiate și câte pot fi cântate.
Despre ce integralitate vorbim?
Nu o făcea, în 1975, nici Pascal Bentoiu. Avea să o facă, parțial cel puțin, după 1989. Avea să contribuie infinit mai mult, mai ales în ultimul deceniu al secolului trecut, prin descoperirea și restituirea unor întinse capodopere ale lui Enescu, ce, până la Bentoiu, fuseseră portative aproape moarte.
Așa încât, s-ar putea cu ușurință demonstra, tot ce afirmase judicios despre Wagner în 1975 nu se poate susține cu privire la Enescu după 1996. Mai ales pentru că a arătat cum poate fi Enescu „iubit în integralitatea lui și din toată inima”. Dar care integralitate? Cele 33 de numere de opus? Cele 333 de lucrări fără număr de opus?
Am să încerc, în patru scurte episoade care vor însoți Festivalul Enescu din 2023, să prezint o parte dintre sarcinile și dificultățile cunoașterii și realizării unui Catalog Enescu complet. Cu o privire specială asupra acelor partituri celebre sau necunoscute (și rar sau niciodată cântate) care au o tematică religioasă.
Când a murit Enescu era o zi de miercuri. Și tot o zi de miercuri a fost 10 ianuarie 1996, când, întors acasă în Aleea Parva de la Muzeul Enescu unde se păstrează cea mai mare parte a manuscriselor lui Enescu și unde tocmai începuse munca unică de restituire a sute de pagini de muzică nedefinitivate de predecesorul său, compozitorul Pascal Bentoiu îi scria la Lausanne sopranei și profesoarei Ioana Bentoiu, iubita sa fiică: „Ceea ce am dedus concludent a fost că: spre a pune ordine în acele 43 de mape ar fi necesari cel puțin doi ani în care un ochi competent (mai mult ori mai puțin aș putea fi eu acela) să trieze și să re așeze, în deplină libertate și răspundere, totul – pe lucrări…”. E aici, într-un astfel de fragment intens și inedit de corespondență, privirea de ansamblu cea mai știutoare care aduce un verdict general asupra tuturor manuscriselor muzicale ale lui Enescu.
În sfertul de secol scurs de atunci nimeni nu a „triat și re-așezat, în deplină libertate și răspundere, totul – pe lucrări…” în sensul atât de așteptatului Catalog Enescu complet, datorie a noastră de societate și datorie a noastră de epocă.
Acolo unde a existat cu adevărat o muncă similară în materie de libertate, triere și reașezare pe lucrări – anume cel de-al doilea Catalog al Clemansei Liliana Firca, apărut în 2010 – nu a existat și o răspundere similară: răspunderea unui compozitor. Și nu a existat nici, nu a existat încă mai ales acel totul.
Iar manuscrise muzicale Enescu se regăsesc oricum și în alte colecții, și în mai multe țări, și inclusiv în unele arhive private.
Probleme și soluții de catalogare
Voi căuta să înfățișez problemele și soluțiile generale în catalogarea operei lui Enescu, așa cum au apărut și au fost mai apoi ele întrerupte sau suspendate în opera muzicală și muzicologică a numelor celor mai pline de autoritate și fiabilitate cu care s-a însoțit postum muzica lui George Enescu, precum și o încercare de situare a lor în perspectiva de azi.
Ca în cazul atâtor alți compozitori numai cu el comparabili, Enescu astăzi înseamnă, din oricare unghi i-ai privi opera, un înveliș deja multiplu și totuși încă incomplet. Există mii și mii de contribuții în ceea ce s-a numit devreme enescologie, sunt zeci care au devenit fundamentale, sunt câteva rămase esențiale în absolut, dar în privința rigorii și profunzimii încercat exhaustive, ansamblul operelor și publicațiilor lui Pascal Bentoiu și Clemansa Liliana Firca, întinse cum sunt peste mai bine de prima jumătate postumă de secol, strălucesc cu ușurință deasupra tuturor. Începând cu 1984 (Capodopere enesciene)-1985 (Catalogul tematic al creației lui George Enescu, vol. I [1886- 1900]), Enescu a devenit, pentru oricine îl studiază în profunzime, în principal Enescu şi Ben toiu, Enescu şi Firca; aceasta până la moartea lor (în 2016, respectiv 2012), după 2016 neapărând încă nici o lucrare comparabilă.
Nimeni nu ajunge mai bine și mai repede la Enescu, și cu atât mai puțin în chiar problemele Catalogului, fără a ști, poate chiar pe dinafară, tot ce au descoperit și restituit Clemansa Firca și (restituit și înviat) Pascal Bentoiu. Ceea ce știu toți este că Enescu și-a atribuit el însuși operei lui numai 33 de numere de opus. O opinie larg întâlnită, nelipsită de un ce funest, spune totodată că Enescu ar fi un compozitor cu o operă restrânsă. Dar în urmă cu 68 de ani, puține zile după ce întreaga lume a aflat vestea morții lui Enescu, autoritățile muzicale și mai puțin muzicale de la București au pregătit un număr (5, al chiar lunii mai) din revista Muzica, unul „închinat lui George Enescu”.
Pentru a vedea cât de îndepărtat înrădăcinate sunt unele dintre stereotipurile muzicale și extramuzicale despre Enescu, privit cum e rareori cu prospețime la intersecția necesară a mai multor bresle, să amintesc că la prima publicație postumă nu erau nici măcar 33, ci încă 32: iată, uluitoarea Simfonie de cameră pentru 12 instrumente soliste (încheiată în 1954, corectată împreună cu discipolul său și prietenul său vechi Marcel Mihalovici) nici nu era încă recunoscută cum o recunoscuse firește el. Nici măcar nu e presimțit un Catalog. E un simplu „Index de lucrări”, cu menționarea poate subconștientă a multora fără număr de opus.
Tot ce trebuie cât mai concis știut e cum au evoluat, din 1955 până în 2010, tentativele de catalogare a muzicii lui Enescu. Deja în Monografia Enescu de 1.300 de pagini din 1971 sunt menționate și analizate, unele direct din manuscris, nu 33 de opusuri, ci exact 133 de titluri de muzică Enescu.
În materie de capodopere, Pascal Bentoiu a analizat atât în sinteza din 1984 (republicată în 1999, tradusă în engleză în 2010 și în germană în 2015), cât și în sinteza din 2005/2016 – Breviarul enescian – 40 de lucrări sensibil egale în supremația asupra tuturor celorlalte. În Catalogul cronologic din 1985 (lucrări până la 1900), Firca include nu mai puțin de 301 titluri de manuscrise, nu vom putea spune însă de opere muzicale, întrucât multe zeci sunt schițe, iar altele au zeci de variante reunite de analiză. În Noul Catalog tematic din 2010, Firca elaborează catalogarea Muzicii de cameră ajungând la alte (parțial sunt însă aceleași manuscrise și aceleași opere) 309 titluri. Cum se explică atunci diferența față de numerele de opus date de însuși Enescu?
Eugen Ciurtin a inițiat campania publică națională pentru salvarea manuscriselor inedite ale lui Enescu vândute de case de licitații din București în august 2021-februarie 2022. Este membru de onoare al Musica Ricercata și director al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, unde coordonează proiectul multianual SonoRE Sonotheism: Religion in Enescu. https://enescueliade.com/ | https://www.ihr-acad.ro/
Articol apărut în Revista Festivalului Enescu, nr. 1
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius