Nu cunosc modalități de îndurare a vieții în afara Renașterii. Așa că iau, categoric, drumul Toscanei la un interval de timp, deloc oarecare – la fiecare o mie de zile. Voi proceda așa până la sfârșitul segmentului de existență care mi s-a dat.
Merg în Toscana și mă îmbăt cu marea frumusețe așa cum alții o fac cu un Morellino di Scansano. Ideea e să fii tot timpul beat, după cum știm de la marele poet Baudelaire – nu contează că ești beat de la vin sau de la virtute sau de la altceva.
Merg în Toscana pentru picturi și pentru sculpturi și pentru toate acele semne că măcar unii dintre oameni au visat cândva mai departe de orizontul nostru. Intru la Uffizi, în Florența, ca într-un rai în care, iată, te poți întoarce.
Urc apoi în Fiesole și văd de acolo, din acel paradis, cum se desfășoară, ca un evantai strălucitor, urmând râul Arno, Florența întreagă. E cel mai frumos loc din lume, nimic nu mă mai poate clinti din această credință.
Florenţa
Văzând acestea, încep să mă cred poet și simt chemarea lui Ponte Vecchio. Cobor. Calc pe unde a călcat și Dante, și simt că, totuși, istoria poate să aibă, totuși sens. M-aș stabili într-un loc peste care Palazzo Pitti să arunce umbre, întocmai ca Dostoievski. De aici cred că până și eu aș putea scrie “Idiotul”.
Iau apoi un tren. Merg în Pisa sau în Siena sau poate că în Lucca merg, văd dealuri, văd amurguri și văd răsărituri, cobor în gări mici, pășesc pe pietre cubice, și mă simt vechi, dar cu sens.
Mă așez la o terasă, beau un ristretto și privesc oamenii. Mă minunez de conversațiile lor banale, de înghețatele cu care se încântă indiferent de anotimp. Îi înțeleg. Ca să poată trăi s-au imunizat la trecut, la toată această insupotabilă măreție, și la tânărul Michelangelo, și la Madonnele lui Duccio. Iar când soarele strălucește, în Pizza del Campo, în Siena…
Privesc oamenii. Ei nu sunt contemporanii mei. Eu vin din anii `80, de dincoace de Cortina de Fier. Am călătorit mult ca să mă pot odihni, acum, aici, și am cheltuit întotdeauna tot ce aveam. Sunt ca un jucător la ruletă care pierde întotdeauna pe numerele de negru. Nu pariez întotdeauna pe numerele de negru.
Dar sfârșitul nu e nici aici. Merg mai departe, înspre Umbria. Abia acum descopăr că există un epilog la marea frumusețe toscană. Marii maeștri au avut, la rândul lor, maeștri, învățători. Vin în Umbria, fiindcă eu cred în Rafael Sanzio, pictorul, ca într-un Dumnezeu al artelor. Dar până și Rafael al meu a avut un maestru. Maestrul său a fost Pietro Vannucci. I se spunea Perugianul. Ajung în Perugia ca să îl înțeleg pe Perugian. Îl înțeleg.
Astăzi, Perugia e un oraș mai degrabă mic, dar nu a fost dintotdeauna așa. Are o universitate fondată la 1308. Este și astăzi un centru universitar excepțional. Aici s-a înălțat una dintre cele mai bune universități italiene pentru stranieri, adică pentru noi, străinii.
Dacă aș mai avea douăzeci de ani sau măcar douăzeci și cinci de ani, aș urma filosofia aici, ceea ce firește că nu mi-ar folosi la nimic, dar aș amâna, aș amâna viața, doar ca să zăbovesc în acest decor cu atâtea moșteniri medievale. Iar dacă aș avea acum vârsta retragerii din lume, aș păși, iar și iar, prin Rocca Paolina, m-aș retrage dintre cei vii ca într-o cetate.
Da, aș putea fără niciun regret să mor la Perugia, mâncând ciocolată “Baci”, în timpul marelui festival de jazz din oraș. Contemplu această perspectivă în timp ce mănânc humus într-un restaurant libanez ținut de un om aflat de decenii în Exil. Iubita mea mănâncă o salată. Aș vrea să îi recit din Pasolini, bolognezul, dar nu știu niciun poem de Pasolini. Tac. Mă gândesc la Roma. Roma e la nici trei ore de Perugia, și toate drumurile acolo duc.
Perugia
Dar n-am murit nici în Perugia. Am mers mai departe, nu la Roma. Am mers la Assisi, aproape de un capăt de linie. De aici a plecat pe pământ cel care avea să fie Sfântul Francisc d’Assisi, ocrotitor al săracilor. Nu cred în Dumnezeul Bisericii, dar cred în Internaționala Oamenilor Buni. Sunt un pelerin sărac dintr-un mileniu târziu. Citesc despre viața Sfântului și mă trezesc gândindu-mă și la el ca la un frate. Assisi a dominat cândva Umbria, a fost mai important decât Perugia însăși, iar asta se vede.
Cei care trăiesc acum în Assisi trăiesc într-un muzeu. Îi invidiez. Ajung din nou într-o gară mică. Plec din Assisi gândindu-mă la picturile lui Pietro Lorenzzeti, și la Hriștii din tablourile sale. Niciodată n-am mai văzut un Iisus Hristos cu un păr atât de aprins de soare.
Plec, traversez Europa înspre trecut, mă întorc dincoace de Cortină, gândindu-mă la toți acești oameni din secolele XIV, XV, XVI, XVII… La credința cu care au așteptat viitorul.
Încep o lungă așteptare de o mie de zile. Mă voi întoarce în Toscana, mă voi întoarce în Umbria, voi fi deja bătrân, și poate mai înțelept, atunci.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius