Regele Iacob I al Angliei

[altmariusistoric]

Iacob I al Angliei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

James I
Rege al Angliei, Scoției și Irlandei
Paul van Somer I, 1603-1613
Domnie	24 iulie 1567 — 27 martie 1625în Scoția; 24 martie 1603 - 27 martie 1625în Anglia și Irlanda
Născut	19 iunie 1566 Castelul Edinburgh, Scoția
Decedat	27 martie 1625 (58 ani) Theobalds House, Anglia
Predecesor	Maria I a Scoției; Elisabeta I a Angliei
Succesor	Carol I al Angliei
Căsătorit cu	Ana a Danemarcei
Urmași	Henric Frederick, Prinț de Wales Elisabeta, regină a Bohemiei Carol I al Angliei Robert Stuart, Duce de Kintyre
Casa Regală	Casa de Stuart
Tată	Henric Stuart, Lord Darnley
Mamă	Maria I a Scoției

Iacob al VI-lea și I (engleză : James VI and I) (19 iunie 1566 – 27 martie 1625) a fost rege al Scoției ca Iacob al VI-lea, și rege al Angliei și Irlandei ca Iacob I.

A domnit în Scoția ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567, pe când avea doar un an, urmându-i la tron mamei sale, Maria I a Scoției. Cât timp a fost minor, a guvernat o regență în numele său, care s-a încheiat oficial în 1578, deși nu a preluat controlul complet asupra guvernului său până în 1581^[1]. Pe 24 martie 1603, ca Iacob I, a urmat la tron ultimului monarh alAngliei și Irlandei din dinastia Tudor, Elisabeta I, care murise fără moștenitori.^[2] Avea să conducă Anglia, Scoția și Irlanda timp de 22 de ani, până la moartea sa la 58 de ani.^[3]

Iacob și-a îndeplinit majoritatea obiectivelor în Scoția, dar a avut de înfruntat multe dificultăți în Anglia,^[4] inclusiv Complotul Prafului de Pușcă (Gunpowder Plot) în 1605, precum și conflicte repetate cu parlamentul englez. Conform unei tradiții care începe cu istoricii de la mijlocul secolului XVII, înclinația lui Iacob către absolutism politic, iresponsabilitatea sa financiară, și menținerea unor favoriți impopulari au furnizat premiseleRăzboiului Civil Englez^[5] Istoricii recenți, cu toate acestea, au revăzut reputația lui Iacob, și l-au tratat ca pe un monarh serios și preocupat de responsabilitățile sale. ^[6] .

Pe parcursul domniei lui Iacob, „Epoca de aur” a literaturii și dramei elizabetane a continuat, cu scriitori precum William Shakespeare, John Donne, Ben Jonson, sau Sir Francis Bacon, care au contribuit la o cultură literară înfloritoare.^[7] Iacob însuși a fost un erudit, autorul unor opere precum Daemonologie (1597) sau Basilikon Doron (1599).^[8] Sir Anthony Weldon a pretins că Iacob a fost numit „cel mai înțelept nebun din creștinătate”, un epitet atribuit caracterului său până astăzi.^[9]

Titluri, onoruri și arme

Stema de arme ca Iacob VI, rege al scoțienilor, 1567-1603   Stema de arme ca Iacob I al Angliei, 1603-1625   Stema de arme ca Iacob VI al Scoției, 1603-1625

Note

1. ^ Stewart, p 47; Croft, p 16; Willson, pp 29–31.
2. ^ Pretențiile lui Iacob la tronul englez, ca stră strănepot al luiHenric al VII-lea, au fost de departe cele mai justificate. Cu toate acestea, în testamentul său, Henric al VIII-lea al Anglieirenunțase la dinastia scoțiană a sorei sale Margareta Tudor, în favoarea celei a sorei lor mai mici, Maria Tudor, Regină a Franței. Dar testamentul lui Henric a fost combătut cu succes. Stewart, pp 159–161; Willson, pp 138–141.
3. ^ După uniunea personală a celor trei coroane, Iacob a fost primul monarh care a folosit titlul de „Rege al Marii Britanii”, dar titlul a fost respins de parlamentul englez și era lipsit de susținere legală. Și Parlamentul Scoției s-a opus. Croft, p 67; Willson, pp 249–52.
4. ^ Pentru un rezumat al diferitelor interpretări ale domniilor lui Iacob oferite de istorici, vezi introducerea la cartea lui Pauline Croft „Regele Iacob”. Majoritatea investigatorilor recenți au pus accentul pe succesul lui Iacob în Scoția (deși au existat și unele opinii în contra, precum cea a lui Michael Lynch), și au început să se ia în considerare și succesele de la începutul domniei lui Iacob în Anglia. Croft, pp 1–9.
5. ^ De-a lungul ultimilor trei sute de ani, reputația regelui a avut de suferit de pe urma descrierii acide realizată de Sir Anthony Weldon, pe care Iacob îl concediase, și care a scris tratate despre rege în anii '1650. De multe ori spirituali și pătrunzători, dar și cu prejudicăți și abuzivi, statutul lor de martori oculari și lectura atrăgătoare a determinat prea mulți istorici să le atribuie operelor lor o valoare istorică de necontestat." Croft, pp 3–4. Alte istorii nefavorabile regelui Iacob din anii '1650 includ : Sir Edward Peyton, Divine Catastrophe of the Kingly Family of the House of Stuarts (1652); Arthur Wilson, History of Great Britain, Being the Life and Reign of King James I (1658); și Francis Osborne, Historical Memoirs of the Reigns of Queen Elizabeth and King James (1658). Vezi Lindley, p.44, pentru mai multe detalii privind influența istoricilor din Commonwealth pentru răspândirea ideii că greșelile lui Carol I al Angliei au fost o continuare a domniei tatălui său.
6. ^ Istoricii „au început să-l considere pe Iacob un conducător serios și inteligent”. Croft, p 6; „În contrast cu istoricii anteriori, investigatorii recenți au început să pună accentul pe înțelepciunea sa, nebunia trecând pe planul secund”. Smith, p 238.
7. ^ Milling, p 155.
8. ^ Iacob al VI-lea și I a fost cel mai prolific scriitor dintre monarhii britanici. A scris poezie originală, precum și un tratat și o traducere a unor studii poetice; a scris despre vrăjitorie și tabac; meditații și comentarii legate de Scripturi; un manual legat de condiția de rege; lucrări de teorie politică; și, desigur, discursuri către parlament... A fost mecena pentru Shakespeare, Jonson,Donne, și al traducăturilor „Versiunii autorizate” a Bibliei, cu siguranță cea mai importantă concentrație de talent literar sponsorizată de un monarh englez. Rhodes et al, p 1.
9. ^ „Se referea că a fost înțelept în lucrurile mărunte, dar un nebun în ceea ce privește problemele importante”. Sir Anthony Weldon (1651), The Court and Character of King James I, citat de Stroud, p 27; „Sintagma «cel mai înțelept nebun din creștinătate», de multe ori atribuită lui Henric al IV-lea al Franțeidar posibil introdusă de Anthony Weldon, surprinde foarte bine însușirile paradoxale ale lui Iacob”. Smith, p 238.