Regele Filip al IV-lea al Spaniei

[altmariusistoric]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Filip al IV-lea
Rege al Spaniei
Domnie	31 martie 1621 – 17 septembrie 1665
Predecesor	Filip al III-lea
Succesor	Carol al II-lea
Rege al Portugaliei și Algarves
Domnie	31 martie 1621 – 1 decembrie 1640
Predecesor	Filip al II-lea
Succesor	Ioan IV
Prinț de Piombino
Domnie	1628–1634
Predecesor	Isabella Appiani
Succesor	Nicholas I
Conte de Artois
Domnie	13 iulie 1621 – 7 noiembrie 1659
Predecesor	Isabella Clara Eugenia șiAlbert
Succesor	Treatatul de la Pyrenees
Căsătorit(ă) cu	Elisabeta de Bourbon Mariana de Austria
Urmași
Baltasar Carlos, Prinț de Asturia Maria Theresa, regină a Franței Margaret Theresa, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Filip Prospero, Prinț de Asturia Carol al II-lea al Spaniei Ioan cel Tânăr al Austriei (nelegitim)
Casa regală	Casa de Habsburg
Tată	Filip al III-lea al Spaniei
Mamă	Margareta de Austria
Naștere	8 aprilie 1605 Valladolid, Spania
Deces	17 septembrie 1665(60 de ani) Madrid, Spania
Înmormântare	El Escorial
Semnătură

Filip al IV-lea al Spaniei (spaniolă Felipe IV; 8 aprilie 1605 – 17 septembrie 1665) a fost rege al Spaniei (sub numele de Filip IV în Castilia și Filip III în Aragon) și rege al Portugaliei sub numele de Filip al III-lea (portugheză Filipe III). A urcat pe tron în 1621 și a domnit în Spania până la moartea sa și în Portugalia până în 1640. Filip a fost un patron al artelor, inclusiv al artiștilor ca Diego Velázquez, și a domnit în Spania în timpul perioadei dificile din timpul Războiului de Treizeci de Ani.

În ajunul morții sale, în 1665, Imperiul spaniol a ajuns la 12,2 milioane km² dar în alte privințe a fost în declin, proces la care a contribuit incapacitatea lui Filip de a realiza reforma internă și militară.

Viața personală

Filip și sora lui mai mare, Ana de Austria, în 1612, de Bartolomé González y Serrano.

Filip al IV-lea, cel mai mare fiu al regelui Filip al III-lea și al Margaretei de Austria, s-a născut la Valladolid. În 1615, la vârsta de 10 ani, Filip s-a căsătorit cu Elisabeta a Franței în vârstă de 13 ani; relația lor n-a fost foarte apropiată. Unii chiar au sugerat că mai târziu, Olivares, ministrul său cheie, a încercat în mod deliberat să-i păstreze pe cei doi îndepărtați pentru a-și menține influența, încurajându-l pe Filip să-și ia amante.^[1] Filip a avut șapte copii cu Elisabeta dintre care un singur fiu,Baltasar Carlos, care a murit la vârsta de 16 ani, în 1646. Decesul fiului său l-a șocat profund pe rege, care pare să fi fost un tată bun conform standardelor vremii. Elisabeta a conspirat cu alți nobili spanioli pentru a-l îndepărta pe Olivares de la curte în 1643 și pentru o scurtă perioadă ea a avut o influență considerabilă asupra lui Filip.

După decesul Elisabetei, Filip s-a recăsătorit în 1646 cu Mariana de Austria, nepata lui Filip și fiica împăratului Ferdinand. Alegerea a fost ghidată de politică și de dorința lui Filip de a consolida relația cu Asutria habsburgică.^[2] Mariana a născut cinci copii însă numai doi au atins vârsta adultă: o fiică, Margarita Teresa născutî în 1651, și viitorul Carol al II-lea în 1661, care însă a fost bolnăvicios și permanent în pericol de a muri, ceea ce a făcut ca linia de succesiune să fie nesigură.^[3]

În mod privat, Filip pare să fi avut o personalitate mai plăcută. Când era mai tânăr, s-a spus că avea un simț ascuțit al umorului și un "mare sentiment de distracție".^[4] De-a lungul domniei sale, el a participat la "academii" din Madrid - acestea erau saloane literare care aveau scopul de a analiza literatura contemporană și poezia, cu un dram de umor.^[5]A fost un pasionat al teatrului, uneori criticat de contemporani pentru dragostea sa pentru spectacole "frivole".^[6] Alții au captat personalitatea sa privată ca "bun, blând și amabil".^[7] Cei apropiați ai pretins că era competent academic, cu o bună stăpânire a limbii latine, geografie, și că putea vorbi bine limbile franceză, portugheză și italiană.^[8] Ca mulți dintre contemporanii săi, inclusiv Olivares, a fost interesat de astrologie.^[9] Traducerea lui de mână a textelor lui Francesco Guicciardini încă există.

Deși interpretările asupra rolul lui Filip în guvern s-au îmbunătățit în ultimii ani, descrierea făcută de contemporanulDiego Velázquez asupra slăbiciunii lui Filip - că "nu are încredere în el și ascultă de alții prea mult" - rămâne existentă. Deși convingerile catolice ale lui Filip nu mai atrag critici din partea scriitorilor de limba engleză, Filip este încă perceput de a fi fost "pios în mod nejustificat" în viața sa personală.^[8] În special, din 1640 încoace el a solicitat sfatul unei starețe, María de Ágreda, cu care a schimbat mai multe scrisori.

Acest lucru nu l-a oprit pe Filip de a avea numeroase aventuri, în special cu actrite;^[10] cea mai faimoasă dintre acestea a fost actrița-amantă María Inés Calderón (La Calderona),^[11] cu care a avut un fiu în 1629, Juan José, care a fost crescut ca un prinț regal.^[3] Pe la sfârșitul domniei, și cu sănătatea șubredă a lui Carlos, a existat o posibilitate reală ca Juan José să pretindă tronul.

Domnie

Portret al tânărului Filip al IV-lea în 1623 de Diego Velázquez.

În timpul domniei regelui Filip al III-lea, curtea regală a fost dominată de familia Sandoval, în mod special de ducele de Lerma, principalul favorit și primul ministru pentru aproape toată domnia regelui. Când Filip al IV-lea a venit la putere, influența familiei Sandoval a fost subminată de o coaliție a nobililor, condusă de Don Baltasar de Zúñiga. De Zúñiga a început să dezvolte propria sa influență asupra viitorului rege,^[12] apoi și-a introdus propriul nepot, Olivares, prințului, pe atunci în vârstă de 10 ani.^[13] De-a lungul unui an, relația dintre Filip și Olivares a devenit foarte apropiată,^[14] cu toată tendința lui Filip spre lipsa de încedere și timiditate contracarată de hotărârea și determinarea lui Olivares.

Rapid Olivares a devenit sfătuitorul de încredere al lui Filip și atunci când Filip a urcat pe tron, în 1621, la vârsta de 16 ani, el și-a arătat încrederea în Olivares ordonând ca toate documentele care necesitau semnătura regală să fie mai întâi trimise ducelui. Filip l-a păstrat pe Olivares drept confidentul și prim-ministru său pentru următorii douăzeci de ani.

La începutul domniei sale, Filip era trezit de Olivares dimineața pentru a discuta despre treburile de stat zilnice^[13] și se întâlneau de mai mult de două ori pe zi; mai târziu, acestă rutină a scăzut până la o scurtă întâlnire cu privire la politică în fiecare zi.^[15] Cu toate acestea, Filip a intervenit de mai multe ori în politici în perioada 1641–1642 și s-a sugerat că Filip a acordat mai multă atenție în procesul de elaborare de politici decât a fost se acorda în mod tradițional; unele istorii recente merg atât de departe ca să-l descrie ca fiind "conștiincios" în elaboararea politicilor,^[16] deși este încă criticat pentru eșecul său de a nu lua decizii în timp util.^[17]

Favoritul regelui Filip al IV-lea, Contele-Duce Olivares, de Diego Velázquez.

Relația strânsă dintre Filip și Olivares a fost demonstrată de faptul că portretele au fost amplasate unul lângă altul, la palatul Buen Retiro — un act nemaiauzit în Europa acelor vremuri.^[18] Totuși, relația celor doi nu a fost una simplistă. Pe parcursul relației lor, ei s-au certat de câteva ori ca urmare a diferențelor dintre personalități și a diferențelor de opinie asupra politicilor lor.^[19]

Sub influența lui Zúñiga și Olivares, Filip a luat sub administrație proprietățile Ducelui de Lerma - extinse considerabil în timpul perioadei cât a fost favorit al regelui - și l-a îndepărtat din funcție pe Cristóbal de Sandoval, Duce de Uceda, fiul lui Lerma, cel care l-a ajutat inițial pe Zúñiga să-l elimine pe tatăl său pentru a avansa el însuși.^[20] Comunicările inițiale ale lui Filip au reflectat o intenție de a reforma monarhia pe o poziție sobră, morală cum era sub bunicul său, inclusiv selectarea miniștrilor care au servit sub Filip al II-lea.^[21]

În trecut Filip a fost considerat a fi fost "lipsit de imaginație" în politica lui,^[10] dar istorii recente au subliniat elementele mai radicale ale primele sale două decenii la putere. La începutul secolului al XVII-lea în Spania era o atmosferă febrilă, numeroși arbitrista oferind sfaturi de a rezolva problemele Spaniei; aceste sfaturi puteau fi date cu condiția ca scopul să fie consolidarea coroanei.^[22]

În urma căderii de la putere a lui Olivares în mijlocul crizei din 1640-1643, victimă a politicilor eșuate și a geloziei nobililor excluși de la putere, Filip a anunțat inițial că va conduce singur, devenind, de fapt, propriul său prim-ministru. Sistemul de guvernare junta a început să fie dezmembrat în favoarea vechiului sistem. Cu toatea acestea, domnia personală s-a pronunțat printr-un favorit regal, inițial Luis de Haro, un nepot al lui Olivares și tovarăș de joacă din copilărie a lui Filip.^[23] De Haro nu a fost foarte apreciat de către istorici; comentariul unuia a fost că Haro a fost "întruchiparea mediocrității", nu este atipic.^[24] După decesul lui Haro în 1661, ginerele lui Olivares, Ducele de Medina de las Torres, a devenit favorit regal.^[25]

Politica externă și Războiul de Treizeci de Ani

Filip al IV-lea în culmea succesului său, pictură deDiego Velázquez, c.1631-2.

Filip a fost la domnie în cea mai mare parte a Războiului de Treizeci de Ani din Europa, o perioadă turbulentă de istorie militară. În ultimii ani de domnie ai lui Filip al III-lea, Baltasar de Zúñiga îl convinsese să intervină militar în Boemia și Electoratul Palatinat de partea împăratului Ferdinand al II-lea. După ce Filip a venit la putere, a fost convins de Zúñiga și Olivares că ar trebui să angajeze Spania într-o politică externă mai agresivă, în alianță cu Sfântul Imperiu Roman. Acest lucru a dus ca Filip să reînnoiască ostilitățile cu olandezii în 1621 într-o încercare de a aduce provinciile la masa de negocieri cu scopul de a realiza un tratat de pace favorabil intereselor globale spaniole. În ciuda acestei schimbări de politică, Filip nu pare să fi fost deosebit de belicos; de timpuriu el a menționat că moștenind un imperiu așa de mare, un război undeva în teritoriile sale era o condiție inevitabilă, ^[26] și a părut cu adevărat supărat atunci când a venit la putere și a văzut cât de mulți oamenii din Castilia au plătit "în sânge", pentru a sprijini războaiele predecesorilor săi regali.^[27]

Anii 1620 au fost ani buni pentru politica externă spaniolă: războiul cu olandezii a mers bine, chiar dacă cu o mare cheltuială, culminând cu recucerirea orașului cheie din Breda în 1624. Totuși, până la sfârșitul deceniului, guvernul lui Filip a fost confruntat cu întrebarea dacă să acorde prioritate războiul din Flandra sau relației Spaniei cu Franța, în timpul Războiului de Succesiune Mantuan (1628-1631). Sfătuitorii lui Filip au recomandat prioritizarea războiul din Flandra, luarea de măsuri pentru a proteja drumul spaniol în Țările de Jos, dar cu costul antagonizării lui Ludovic al XIII-lea.^[28] Această strategie s-a dovedit a fi un dezastru. În ciuda proaspetelor succese spaniole de la mijlocul anilor 1630 - în special, triumful guvernului lui Filip în ridicarea unei armate spaniole noi, cu care a mers în Germania pentru a învinge forțele protestante conduse de suedezi în Bătălia de la Nördlingen în 1634 — tensiunile crescând cu Franța au dus la un război inevitabil între cele două state catolice. Olivares l-a informat pe Filip că războiul care se apropia cu Franța ar fi totul sau nimic, Spania va câștiga sau va decădea.^[29]

Războiul spaniolo-francez care a urmat din 1635 încoace, nu a avut un sfârșit previzibil. Succese spaniole timpurii au amenințat Parisul și chiar și după înfrângerea spaniolă la Rocroi, Spania a rămas un adversar puternic. Dar, începând cu 1640, o perioadă care a văzut revolte pe scară largă în toate teritoriile spaniole în semn de protest față de costurile în creștere ale conflictului, Spania a constatat că îi este greu să susțină războiul. Filip a reacționat la amenințarea franceză și în cele din urmă a abandonat strategia sa "mai întâi Țările de Jos"; resursele pentru armata din Flandra au fost tăiate cu sălbăticie și lupta împotriva rebelilor care sprijineau Franța a avut prima prioritate.^[30]

La scurt timp după Rocroi, Filip - care acum trebuia să-și respingă favoritul, Olivares - a emis instrucțiuni către ambasadorii săi să caute un tratat de pace. Pacea de la Westfalia l-a înlocuit pe Olivares cu Luis de Haro, a rezolvat Războiul de Optzeci de ani din Țările de Jos și războaiele din Germania dar nu și conflictul cu Franța. Filip a răspuns la slăbiciunea percepută de Franța în timpul răscoalelor Frondei din 1648 de a continua lupta; personal a luat responsabilitatea pentru decizia de a începe o nouă ofensivă împotriva francezilor în Catalonia în 1651.^[31] Victoria asupra Franței nu a apărut însă, și prin 1658, după pierderea Dunkerque în fața forțelor anglo-franceze, Filip era în favoarea păcii.^[32] Tratatul de la Pyrenees din 1659 și căsătoria fiicei lui Filip, Maria Tereza, cu tânărul rege Ludovic al XIV-lea^[33]a pus capăt în cele din urmă lungilor războaie europene.

Familie

Frați

• Ana de Austria (1601–1666), care a devenit regină a Franței
• Maria Anna a Spaniei (1606–1646), care a devenit împărăteasă romano-germană a Sfântului Imperiu Roman
• Ferdinand, care a devenit guvernator al Țărilor de Jos

Copii

Cu Elisabeta de Bourbon (1603–1644, fiica lui Henric al IV-lea al Franței) — căsătorit în 1615 la Burgos

• Infanta Maria Margaret (Maria Margarita) (1621)
• Infanta Margaret Maria Catherine (Margarita Maria Catalina) (1623)
• Infanta Maria Eugenia (1625–1627)
• Infanta Isabella Maria Theresa (Isabel Maria Teresa) (1627)
• Baltasar Carlos, Prinț de Asturia (1629–1646)
• Infanta Maria Anna Antonia (Mariana or Maria Ana Antonia) (1636)
• Maria Theresa a Spaniei (1638–1683), soția lui Ludovic al XIV-lea al Franței

Cu Mariana de Austria (1634–1696) — în 1649

• Margareta a Spaniei (12 iulie 1651 – 12 martie 1673), prima soție a lui Leopold I, Împărat Roman
• Infanta Maria Ambrosia de la Concepción (1655)
• Filip Prospero al Spaniei (1657–1661).
• Infantele Tomas Carlos (1658–1659)
• Carol al II-lea al Spaniei (1661–1700)

Cu María Calderón

• Juan José de Austria, care a devenit prim ministru al Spaniei (1629 – 1679)