Regele Ferdinand I al României - 2

[altmariusistoric]

Rege al României Mari

Pictură reprezentându-l pe regele Ferdinand I al României, aflată în Catedrala din Alba Iulia

Timbru românesc din 1926

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia.^[49]

Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus de frații Ion Brătianu șiVintilă Brătianu. Unirea cu Transilvania a lărgit, însă, baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.

Criza dinastică

Contrar succeselor dobândite în urma războiului, încununtate prin realizarea României Mari, viața personală a regelui se confrunta cu probleme cauzate de Carol, prințul moștenitor, care trăia o viață scandaloasă și, încălcând legea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Căsătoria a fost, în cele din urmă, anulată la Tribunalul Ilfov, Ioana Lambrino fiind exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol iar principele fiind trimis într-o lungă călătorie în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Ioana Lambrino.

La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica regelui Constantin I al Greciei, iar în anul 1921, Ferdinand a trăit nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Dar cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să fie de durată, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și plecând la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, în decembrie 1925, Ferdinand îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.

Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, de cancer intestinal^[50] și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regențăformată din trei persoane, din care făcea parte și cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, prințul Nicolae.

Istoriografie

Istoricul Gerhard Grimm scria despre el:

„Ferdinand a condus țara cu respectarea strictă a Constituției și a pus datoria sa ca rege al României, înaintea simțămintele sale personale (cum a fost în cazul intrării în război împotriva țării sale natale sau excluderii propriului fiu din rândul Casei Regale a României). A fost dăruit cu un devotament neobosit față de datorie, o gândire socială profundă și capacitatea de a găsi echilibrul între adversități.

Cu sprijinul puternicei, energicei și voluntarei sale soții, a reușit să-și conducă țara cu bine prin Primul Război Mondial, să promoveze reforma agrară, să adopte o politică moderată față de minorități, cerută prin Tratatele de Pace de la Paris și să asigure astfel stabilitatea internă a României Mari.

Viziunea politică a lui Ferdinand nu a putut fi transpusă integral în practică, din cauza limitărilor puterilor sale prin regimul constituțional existent. Sub aparența sa modestă, retrasă și lipsită de hotărâre se ascundea o conștiință superioară și o bogată viață interioară.^{[4]:p. 94}”

—Gerhard Grimm, Biografii germane

Personalitatea

Personalitatea regelui Ferdinand a fost una complexă rezultată din influențele uneori contradictorii ale credinței catolice profunde, formației sale umaniste, educației burgheze germane și cerințelor oficiale ale statutului său de prinț moștenitor și apoi rege. Aceste trăsături se puteau întrezări încă din perioada sa de formare, în Germania. Profesorul Vasile D. Păun, îi face următorul portret prințului din respectiva perioadă:

„Bălai, năltuț și subțirel la trup, cu ochii albaștri închiși, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel mai caracteristic al liniei suabe de Hohenzollern, cu expresia gurii și a feței așa de fină și de curată, ca ai crede-o de fată mare, amestec armonic al sângelui latin, cu tipul plăvit, gânditor și vesel tot deodată al germanilor de la sud. Ar prinde, poate, mirare pe cineva, dacă i-ai spune că acest tânăr are încă sfiiciuni de femeie, se roșește încă la obraz ca o fecioară de abia scoasă în lume.

Minte cumpănită, vorba măsurată, precisă; judecata clara, înțelege lucrurile dintr-o dată își întrebuințează limba numai atuncea, când ar avea de spus ceva bine gândit. În intimitate, voios, glumeț pe socoteala slăbiciunilor omenești, însă niciodată personal; compătimitor și darnic, blajin cu toată lumea, prieten de temei.^[7]”

—Prof. Vasile D. Păun, Principele Ferdinand de Hohenzollern

La rândul său Sterie Diamandi, schița în 1934 două portrete antinomice ale lui Ferdinand, care coexistau în spațiul public românesc:

„Asupra Regelui Ferdinand au circulat și continuă să circule încă două versiuni, diametral opuse una de alta. După una din acestea, regele, sub a cărui Domnie s-a înfăptuit România Mare, e înfățișat în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități dintre cele mai rare. Este versiunea oficială pe care o întâlnești în manualele de școală, în discursurile protocolare ținute în ocazii festive […] Această versiune însă are marele cusur că-i suspectată de către public. Acesta a preferat mai degrabă să dea crezare celeilalte, care-l înfățișează pe regele Ferdinand într-o lumină cu totul defavorabilă. După această ultimă versiune, regele Ferdinand ar fi fost un om fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate. […] Pentru mulți, prințul moștenitor nu era decât „bietul Fritz”, cel cu urechile blegi, pe socoteala căruia unii cleveteau, iar alții se amuzau. ”

—Diamandi, Galeria oamenilor politici, 1934^[51]

Diamandi, aromân originar din Macedonia, relatează că portretul negativ, care ajunsese chiar până în școlile primare din Macedonia, se impusese atât de tare în conștiința publicului român, încât erau voci care deplângeau vindecarea lui Ferdinand de tifos și își puneau speranțe mari în fiul său, prințul Carol.^[52]

Dotat cu o inteligență superioară și o cultură vastă, Ferdinand era o persoană introvertită, nepotrivită pentru poziția publică de prim-plan pe care o presupunea rolul de monarh. Ajuns rege în 1914, când a debutat Primul Război Mondial, Ferdinand a fost în curând pus în situația grea de a alege între interesele țării sale de adopție, România, și identitatea sa germană, care se aflau în conflict ireductibil. După o perioadă de neutralitate, în 1916 România a ales să intre în război pentru realizarea dezideratelor sale naționale. În timpul retragerii guvernului la Iași, când situația militară era disperată, familia regală a avut un rol esențial în păstrarea moralului. Pentru a contracara influența agitatorilor sovietici, regele a promis țăranilor care luptau înfăptuirea reformei agrare, care s-a realizat după război.

Pentru că nu și-a pus semnătura pe tratatul separat de pace cu Puterile centrale din 1918, România a putut intra din nou în război cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul acestuia. Odată recunoscută Marea Unire din 1918, Ferdinand și Maria s-au încoronat regi pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. În următorii ani, România și-a dat o nouă constituție democratică (1923) și a săvârșit reforma administrativă (1925). Ferdinand a fost criticat adesea pentru personalitatea slabă, unii susținând că a fost sub influența soției sale și a politicienilor Ionel Brătianu și Barbu Știrbei, colaboratori apropiați ai săi. Ultimii ani ai suvernaului au fost umbriți de noua renunțare la tron a prințului Carol (decembrie 1925), pe care Ferdinand n-a mai tolerat-o, numindu-l moștenitor al tronului pe prințul Mihai, care i-a urmat ca rege.

Titluri, formule de adresare, însemne și distincții

Monograma regelui Ferdinand I

• 16 iulie 1889 – 10 octombrie 1914: Principele moștenitor al României (cu calificativul „Alteța Sa Regală”)
• 10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927: Regele României (cu calificativul „Maiestatea Sa”)

Distincții

Regele Ferdinand a primit de-a lungul vieții sale următoarele ordine naționale sau ale altor țări:

Românești

•  - Mare Maestru al Ordinului Steaua României, 10 octombrie 1914
•  - Mare Maestru al Ordinului Coroana României, 10 octombrie 1914
•  - Mare Maestru al Ordinului Carol I, 10 octombrie 1914
•  - Mare Maestru (și fondator) al Ordinului Mihai Viteazul, 26 septembrie 1916
•  - Mare Maestru al Ordinului Serviciu Credincios, 10 octombrie 1914

Străine

•  - Ordinul Legiunea de onoare în grad de Mare Cruce (Franța)
•  - Cavaler al Ordinului Prea Sfintei Bune Vestiri (Italia), 1893
•  - Cavaler al Ordinului Sfinților Mauriciu și Lazăr în grad de Mare Cruce (Italia), 1893
•  - Cavaler al Ordinului Coroana Italiei în grad de Mare Cruce (Italia), 1893
•  - Cavaler al Ordinului Jartierei (Marea Britanie)
•  - Cavaler al Ordinului Lânii de Aur (Austro-Ungaria)
•  - Cavaler al Ordinului Vulturul Negru (Germania)
•  - Cavaler al Ordinului Virtutea Militară în grad de Mare Cruce (Polonia)
•  - Cavaler al Ordinului Steaua lui Karageorge în grad de Mare Cruce (Serbia)
•  - Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa aII-a (Rusia), 15 martie 1918

Bibliografie

• ro Limba română
  • Anastasiu, Alexe, Dinastia regală și poporul român, Institutul de Arte Grafice „Convorbiri Literare”, București, 1924
  • Argetoianu, Constantin, Memorii: pentru cei de mâine - amintiri din vremea celor de ieri, Volumele 1-11, Editura Machiavelli, București, 1997-1998
  • Bărbulescu,Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith , Papacostea, Șerban , Teodor, Pompiliu , Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, ISBN: 973-45-0244-1
  • Berindei, Dan, Portrete istorice ale românilor. Domni, regi, eroi, cărturari, oameni politici, literați, Editura Compania, București, 2009
  • Buhman, Eugeniu Arthur, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii. 1898-1940, Editura Sigma, București, 2006
  • Ciubotaru, Ștefania, Viața cotidiană la curtea regală a României (1914-1947), Editura Cartex, București, 2011
  • Diamandi, Sterie, Galeria oamenilor politici, București, 1934
  • Duca, George I, Cronica unui român în veacul XX, vol. I-II, Jon Dumitru Verlag, München, 1984
  • Duca, Ion G., Amintiri politice, volumul I-III, Jon Dumitru Verlag, München, 1981-1982
  • Gauthier, Guy, Missy, regina României, Editura Humanitas, București, 2010
  • Iorga Nicolae, Ce ne este Dinastia?, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, București, 1936
  • Iorga, Nicolae, Memorii, vol. 1-7, Editura Națională „Ciornei”, București, 1931-1939
  • Iorga, Nicolae, Supt trei regi, f.d.e., București, 1932
  • Marcu, George (coord.), Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2009, pp. 132-133, ISBN 978-973-7839-55-8
  • Mandache, Diana, Regina Maria a României. Capitole târzii din viața mea. Memorii redescoperite, Editura ALLFA, București, 2011, ISBN: 978-973-724-347-8
  • Marghiloman, Alexandru, Note politice 1897-1924, vol. 1-4, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927
  • Maria, Regina României, Însemnări zilnice, vol. I-VII, Editura Albatros, București, 1996-2013
  • Maria, Regina României, Povestea vieții mele, Editura Eminescu, București, 1991
  • Nistor, Ion I., Istoria românilor, vol. II, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2003
  • Pakula, Hannah, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României, vol. I-II, Editura Lider, București, 2003
  • Rosetti, Dimitrie R., Dicționarul contimporanilor, Editura Lito-Tipografiei „Populara”, București, 1897
  • Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române 1866-2003. Dicționar, Editura Academiei Române, București, 2003
  • Sandache, Cristian, Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea, Editura Paideia, București, 1998, ISBN 973-9131-91-3
  • Scurtu, Ioan, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică, Editura Garamond, București, 1995, ISBN: 973-9140-75-0
  • Stoenescu, Alex Mihai, Eșecul democrației române, Editura RAO, București, 2010, ISBN: 978-606-8251-12-7
  • Stoica, Stan, Vasile Mărculeț, George Marcu ș.a., Dicționar biografic de istorie a României, Editura Meronia, București, 2008, ISBN: 978-973-7839-39-8
  • Suciu, Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari, Editura Albatros, Bucureși, 1997, ISBN: 9732404205
  • Vaida Voevod, Alexandru, Memorii, vol. 1-4, Editura Dacia, Cluj, 1994-1998
  • Wolbe, Eugen, Ferdinand I Întemeietorul României Mari. O biografie, Editura Humanitas, București, 2004
  • xxx, Dicționar Enciclopedic, vol.III, D-G, Editura Enciclopedică, București, 1993, ISBN: 973-45-0350-2
  • xxx, Enciclopedia Britanica, vol 5, Editura Litera, Chișinău, 2010

Vezi și

• Casa Regală a României
• Cronologia monarhiei în România
• Genealogia regelui Mihai I, numerotația Sosa-Stradonitz
• Însemnele regalității române
• Monarhia în România
• Regii României
• Hohenzollern-Sigmaringen
• Lista șefilor de stat ai României

Legături externe

• Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927, n. castelul Sig..., dexonline.ro (DE (1993-2009))
• Majestatea Sa Ferdinand I de Romania,^{[nefuncțională]} cs.kent.edu
• Ferdinand I - Regele Marii Uniri, 20 iulie 2007, Florin Mihai, Jurnalul Național
• Primul rege al tuturor românilor a plâns la jurământ, 4 martie 2008, Ionut Dulamita, Cotidianul
• Regele Ferdinand I - Întregitorul de țară, 7 mai 2009, Nicolae Parlog, Descoperă - Descoperă, 16 decembrie 2009
• Ferdinand, regele benefic, 8 mai 2005, Catalin Pruteanu, Jurnalul Național
• Testamentul regelui Ferdinand I, Historia, accesat la 14 februarie 2012
• Încoronarea Regilor României Desăvărșite, 1 decembrie 2007, Costin Anghel, Jurnalul Național
• Cum era sa fie înlocuit Ferdinand cu Franz Joseph, 28 ianuarie 2012, Adevărul - articol Historia

Imagini

• Ferdinand I – regele intregitor de tara (album)
• Imagini mai puțin cunoscute cu regele Ferdinand
• en Statuia lui Ferdinand, Ivan Mestrovici
• MEMORIA CARTII POSTALE / Dilema regelui Ferdinand, 7 mai 2009, Calin Hentea, Ziarul de Duminică

Video

• en Video: Incoronarea regelui Ferdinand I la Alba Iulia

Ferdinand I al României Casa de Hohenzollern-Sigmaringen Ramură a Casei de Hohenzollern Naștere: 24 august 1865 Deces: 20 iulie 1927
Titluri regale
Predecesor: Carol I	Rege al României 1914-1927	Succesor: Mihai