REGELE CAROL I ŞI TRANSILVANIA
– „ADEVĂRATUL MONARH” –
IOAN LUPAŞ
Gând Românesc, Anul VII. Nr. 7-9, 1939
Textul întreg poate fi citit aici.
[…]
II.
Se iveşte numai decât întrebarea, dacă problema transilvană circumscrisă în cuprinsul menţionatului memoriu din 1860 în formele ei de covârşitor interes naţional-politic, a putut fi pusă şi la 1866, în împrejurările de politică europeană, cari au deschis Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen calea spre tronul devenit vacant în noaptea de 11 (23) Februarie?
Da, ea îi fusese indicată tânărului Principe chiar înainte de a se fi hotărît definitiv să plece spre Ţara, care-i oferise tronul într’un entusiast •elan de încredere anticipată. In vârtejul frământărilor sufleteşti, prin cari; trecea Carol în preajma hotărârii definitive, reprezentanţii României) dorind să-lînduplece la o acţiune rapidă, i-au întins o hartă înfăţişând România cu Transilvania, Banatul, Bucovina şi Basarabia, împărtăşindu-i că toate aceste ţări cu populaţie românească vor face parte odată <lin însuşi cuprinsul Statului, care l-achemat la cârma sa. Principele Carol a înţeles îndată că România ar putea deveni o ţară de mare viitor, dar în clipa aceea nu se simţia îndemnat să dea vre-o atenţie deosebită unor proiecte de expansiune teritorială pe cari le socotea „atât de îndepărtate”.
[….]
IV.
[…] In Septemvrie 1867 împăratul Napoleon III scriind Principelui Carol, îi atrage atenţiunea că cercurile politice din Viena sunt neliniştite din pricina uneltirilor unui partid, care intenţionează a înjgheba relaţiuni cu coreligionarii săi din Transilvania. Neliniştea şi teama era explicabilă, întrucât după transformarea Monarhiei la 1867 într’o hibridă formă dualistă (austro-ungară), guvernul din Pesta voind să-şi afirme stăpânirea deplină şi asupra Transilvaniei, a produs aci adânci nemulţumiri printre Românii cari, oricât ar fi fost de credincioşi odinioară împăratului dela Viena, nu voiau să îndure asuprirea maghiară. Opinia lui Napoleon era că guvernul din Bucureşti nu ar avea nimic de câştigat ajutând o primejdioasă propagandă politică printre Românii din Transilvania. Asupra acestei chestiuni revine şi mai târziu într’o scrisoare dela 15 Mai 1869 arătând că, până era Brătianu şef de guvern, se temea să nu împingă lucrurile la vre-o aventură, care ar fi tulburat pacea Europei. Era aci o aluzie evidentă la observaţiile făcute în cealaltă scrisoare, cu privire la Transilvania. De aceea ţinea să adaoge numai decât că înţelege aspiraţiunile legitime ale unui popor care se constitue şi vrea să conteze în numărul naţiunilor civilizate; dar el nu trebue să-şi neliniştească vecinii şi să aibă aerul de a voi să se amestece în interese străine de propria sa naţionalitate (s.m.). In curând avea să-i comunice Carol Anton şi sfatul preţios al lui Bismarck, care spunea că România esteBelgia sudestică a Europei. Precum Belgia, tot aşa nici România nu trebue să facă politică externă, ci să trăiască în cele mai bune relaţiuni posibile cu vecinii (s.m.).Atunci va participa ‘de sine la roadele ce vor cădea, la timpul său, din pomul european.Numai să nu caute a le culege ea însaş, înainte de a se fi copt. Cine poate să aştepte aceluia îi este garantată, pe jumătate, izbânda. Iar la sfârşit adăuga: „Am uitat să-ţi spun ce mi-a mărturisit de asemenea Bismarck, anume că o apropiere prea strânsă şi vizibilă a României de Rusia încă nu ar fi de dorit. România trebue să stea deopotrivă de bine cu toate Puterile şi numai în ultimul moment când totul s’ar surpa, să ţină cu Puterea aceea, despre care se crede că va ieşi învingătoare”.
La 30 August 1868 primise Carol în audienţă pe publicistul Vichentie Babeş, unul dintre conducătorii politici ai Românilor din Ungaria Acesta i s’a jeluit amarnic de asuprirea necruţătoare, aplicată Românilor din Transilvania de către guvernele maghiare. Cele comunicate din partea lui Babeş au impresionat pe tânărul Domnitor, care la 15. XII. 1868 răspunzând intervenţiilor repetate ale marchisului italian Pepoli, un prieten al contelui Iuliu Andrâssy, spunea cu drept cuvânt că nu atârnă de el înlăturarea simpatiilor fireşti înrădăcinate în sufletul populaţiei de aceeaşi limbă „dincoace şi dincolo de munţi”. El se simţea deci în drept a stărui ca guvernul Ungariei să ia măsuri juste şi echitabile pentru ca doleanţele milioanelor de Români din Transilvania şi Banat să devină fără obiect (gegenstandslos). Aceasta era condiţia principală pentru consolidarea unei înţelegeri între guvernul din Bucureşti şi cel din ţara vecină. El, ca principe constituţional, ales prin plebiscit, se simţea obligat să ţină seamă de opinia publică, întrucât aceasta era justă; o politică de conciliere sinceră şi făţişă din partea guvernului ungar în raport cu cetăţenii nemaghiari, i-ar fi oferit Iui Carol cel mai bun sprijin pe calea înţelegerii cu Ungaria, cale pe care era hotărît să pornească (s.m.). La fel comunicase ceva mai târziu şi tatălui său, că Andrâssy ar dori ‘să aibă Ungaria bune raporturi de vecinătate cu România, ceeace nu va fi însă cu putinţă câtă vreme Românii din Transilvania şi Banat sunt atât de asupriţi.
[….] Toate aceste experienţe din primii lui ani de domnie l-au ajutat pe tânărul Carol să cunoască şi să preţuiască, nu după necesităţile momentului, ci în lumina obşteştilor interese naţionale şi ale necontestatelor posibilităţi viitoare, situaţia Românilor de pe amândouă laturile Carpaţilor. Iar după ce a isbutita-şi consolida în chip definitiv tronul prin participarea victorioasă la războiul ruso-turc, înălţându-şi Ţara la rangul unui Regat independent, în convorbirea ce a avut cu împăratul Francisc Iosif I Ia Viena, în anul 1883, putea să spună acestuia cu toată hotărîrea că nici un popor nu va consimţi să i se răpească idealurile politice (s.m.).
V.
Putea să vorbească astfel, fiindcă atitudinea Românilor din Transilvania şi Banat îi dăduse în cursul războiului din 1877—78 elocvente dovezi de cea mai desăvârşită adesiune sufletească, parte prin contribuţiile băneşti oferite de bună voie ca răspuns la apelul femeilor române din Sibiu pentru colecte pe seama ostaşilor răniţi în acest războiu, parte prin ajutoare în haine şi material sanitar dăruit din diferite părţi cu atâta îmbelşugare, încât s’a aflat potrivit ca una din trăsurile de ambulanţă dela Dunăre să fie numită „a doamnelor române din Transilvania”. Ţărani curajoşi din regiunile sudice ale Transilvaniei îndrăsneau să spună că armata română, după căderea Plevnei, se va întoarce să treacă munţii spre a-i desrobi de sub cârmuirea ungurească. Tineri entusiaşti părăseau în taină plaiurile Transilvaniei şi plecau spre a se înrola ca voluntari în oastea românească. Ofiţeri români din armata austriacă treceau munţii să lupte cu eroism, gata de orice sacrificiu, cum a făcut căpitanul rănit de două ori: Moise Grozea din Banat, care de pe câmpul de luptă scria cu mult umor soţiei sale — sora lui Aurel Mureşanu din Braşov — să spună Ungurilor că nu s’au născut încă Turcii, cari să fie în stare să arunce armata lui Carol peste Dunăre… n’o să aibă deci Ungurii „plăcerea de a ne vedea aruncaţi peste Dunăre. De cât aceasta, mai curând ne pot vedea aruncaţi peste Carpaţi” . . . Acest Bănăţean, care la Griviţa a dat cea mai strălucită dovadă a dispreţului său de moarte, este amintit şi în Memoriile Regelui Carol. El a fost înaintat mai târziu la gradul de general în armata română.
VI.
[…] Cuvântul despre „adevăratul Monarh” al tuturor Românilor exprima o neîndoielnică realitate sufletească, în sprijinul căreia poate fi invocat şi un caz de proces din Bihor. Un ţăran român chefuind cu ţărani maghiari, când aceştia — ameţiţi de beutură — începură să-lia în bătaie de joc spunând că Românii n’ar avea ţară, le-a ripostat: ,.nu vă mai lăudaţi cu ţara voastră, că voi n’aveţi craiu . . . — Dar voi aveţi? •— Noi avem pe Carol”!) —- fu răspunsul victorios al ţăranului român bihorean (s.m.).
In adevăr cu cât asupririle de ordin politic sporeau din an în an, ca atât se îndreptau mai stăruitor nădejdile tuturor Românilor din cuprinsul Ungariei şi *al Transilvaniei spre „adevăratul” lor Monarh: spre Regele Carol I, în a cărui prevedere şi înţelepciune nu încetau să aibă cea mai deplină încredere. Sentimentul de încredere n’a putut fi sdruncinat nici după încheierea tratatului, semnat la Viena în 30 Oct. 1883, tratat prin care politica externă a României fusese îndrumată alături de aceea a Puterilor Centrale, grupate în Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia). In textul preliminar al acestui tratat diplomaţia vieneză ar fi dorit să strecoare atât pentru guvernul român, cât şi pentru cel austro-ungar obligaţia de a nu tolera în cuprinsul Statului lor nici un fel de acţiune politică îndreptată contra intereselor celuilalt Stat. Prin textul acesta se urmărea, evident, scopul de a împiedeca orice propagandă naţională printre milioanele de Români supuşi pajurii bichefale dela Viena. Dar, — cum se ştie dintr’un raport al ambasadorului german, Principele von Reuss către cancelarul Bismarck — Ioan C. Brătianu a fost destul de iscusit să împiedece introducerea acestei dispoziţii în textul definitiv al tratatului, argumentând că nu ar fi prudent a se exprima o vădită neîncredere tocmai în tratatul de alianţă (s.m.). Contele Kâlnoky, ministru de externe al Austro-Ungariei, ţinând seamă de acest argument, a consimţit să fie eliminată dispoziţia isvorîtă din vechea şi explicabila teamă a cercurilor vieneze-budapestane de o apropiată desfacere a Românilor din legăturile lor cu Monarhia habsburgică. […] Surprinzător de clar vedea însă lucrurile, chiar dela considerabila distanţă în care trăia, vestitul om de stat englez, William Gladstone (d. 1898), afirmând categoric că tratatul încheiat de Austro-Uugaria cu Regele României Carol I „are numai un caracter oficial, iar poporul, la timpul său, nu-l va ratifica” . . . Aşa s’a şi întâmplat.
VII
[….] „Acest demers al nostru —- scrie Mihali —• a fost făcut în urma directivelor primite din Bucureşti. Iată de ce, după înfrângerea pe care am suferit-o din punct de vedere al rezultatelor pozitive, ajungând la ce lebrul proces, care trebuia să totalizeze 52 de ani de închisoare pentru conducătorii Românilor din Transilvania, — Regele Carol a simţit obligaţia morală a unei intervenţii pe lângă împăratul Francisc losif I în favoarea fruntaşilor români deţinuţi. Această intervenţie, bine înţeles, a fost făcută cu toată prudenţa diplomatică necesară: ea a avut loc sub forma unei simple întâlniri, datorită hasardului, într’o staţie balneara — la Ischl — între cei doi Suverani. Regele Carol a cerut cu acest prilej eliberarea deţinuţilor politici, condamnaţi în procesul Memorandului”.
In calitatea sa de president al clubului politic, format din deputaţii români, sârbi şi slovaci ai Parlamentului budapestan, T. Mihali destăinueşte că a avut nu mai puţin de cât „22 de audienţe importante la Regele Carol”, care urmărea cu deosebit interes toate mişcările, curentele, acţiunile şi proiectele de ordin politic sau cultural, precum şi orice fel de manifestaţiune a fruntaşilor „care aveau conducerea morală şi politică a românismului din Ardeal”. Intr’una din aceste audienţe Regele Carol devenise atât de comunicativ încât, înlăturând orice rezervă, i-a mărturisit „convingerea sa intimă că Ardealul se va alipi într’o si de România, prin izbânda principiilor de dreptate” şi i-a oferit o fotografie cu dedicaţie elocuentă — resumând ea însăş un întreg program de domnie, comprimat în aceste două cuvinte ale autografului regal: răbdare şi încredere! (1905). (s.m.)
[….] Timpul izbăvirii se apropia în adevăr cu paşi repezi. N’au mai trecut decât doi ani şi două luni până când urmaşul lui Carol, Regele Ferdinand I, a socotit momentul prielnic să fie scoasă din teacă sabia vitejiei străbune, spre a tăia cu ascuţişul ei nodul gordian al problemei transilvane, a cărei dreaptă rezolvare o întrezărise şi Carol I încă din clipa sosirii sale pe pământul României. Aşa rezultă chiar din cuvintele Iui rostite la 20. IX. 1914: „Eu dela 7 Maiu 1866 sânt convins că tot poporul român .se va uni odată întrun Stat unitar,pe baza principiului naţionalităţilor”. (s.m.) Şi este demnă de crezare mărturisirea aceasta din partea unui spirit realist atât de clar văzător, cum fusese Regele Carol I, care cu admirabila-i putere de pătrundere în rostul firesc al evoluţiei istorice, era în stare să-şi dea seama de forţa dinamică a naţionalismului militant pornit Ia luptă deschisă nu numai contra Imperiului Otoman, ci şi contra Monarhiei habsburgice, adânc frământată în cuprinsul ei de atâtea tendinţe centrifugale, hotărîte să nu contenească lupta decât în clipa când vor fi izbutit să înalţe pe ruinile acestui conglomerat polietnic, devenit un anahronism istoric, steagul victorios al Statului naţional.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius