Reflecţie la Solemnitatea Sfinţii Apostoli Petru şi Paul - 2016

[altmariustotal catolic]

Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa (cf. 2Tim 4,7).

În fiecare an, în ziua de 29 iunie, Biserica celebrează solemnitatea Sfinţii Apostoli Petru şi Paul. Mulţi au căutat şi alţii mai caută încă motive pentru a afla de ce Biserica i-a aşezat într-o singură celebrare pe aceşti doi mari apostoli. Unii au motivat punerea lor împreună în aceeaşi zi de sărbătoare pentru a se arăta că sfinţii Petru şi Paul sunt cei doi importanţi piloni ai credinţei; alţii au motivat pentru a se arăta că ei sunt cele două mari lumini ale Bisericii, cum soarele şi luna sunt cei doi mari luminători ai pământului; alţii au motivat pentru că pentru a evita pericolul profanării trupurilor de către păgânii timpului, creştinii au adunat rămăşiţele lor trupeşti şi le-au aşezat în aceeaşi raclă, etc. Fiecare dintre aceste motive îşi are importanţa lui şi nu este lipsit de interes.

Dar Biblia ne dă şi ea un motiv al punerii lor împreună în aceeaşi zi de sărbătoare. Când Isus şi-a început activitatea sa publică prima lui preocupare, prima lui grijă a fost aceea de a căuta ucenici de mântuit şi apostoli de vestit mântuirea sa. Iar sfântul Petru a fost cel dintâi chemat de Isus ca ucenic de mântuit şi ca apostol de vestit mântuirea lui; dar sfântul Petru a fost şi primul care a răspuns cu "da" atât la chemarea de mântuire, cât şi la chemarea de a fi apostol vestitor al mântuirii (cf. Mt 4,18-19). Este adevărat că Isus a întâlnit înaintea lui Petru şi pe alţii dintre apostolii săi, cum au fost Andrei şi Ioan (cf. In 1,38), Filip şi Bartolomeu (cf. In 1,48), dar primul care a fost chemat şi primul care a acceptat chemarea lui Isus ca ucenic de mântuit şi ca apostol de vestit mântuirea lui a fost Petru.

După înălţarea lui Isus în slava sa cerească, căutarea de noi ucenici de mântuit şi apostoli de vestit mântuirea a fost tot prima preocupare a lui Isus. Iar primul ucenic de mântuit şi primul apostol de vestit mântuirea de la cruce chemat de Isus după învierea şi înălţarea sa la cer şi primul care a răspuns prompt acestei chemări a fost sfântul apostol Paul (cf. Fap 9,1-20).

Deci, chemările făcute de Isus la mântuire şi la viaţa de apostolat, atât de la începutul misiunii sale pământeşti cât şi de la începutul misiunii sale cereşti, au fost motivul principal al punerii împreună într-o singură solemnitate a celor doi mari apostoli, Petru şi Paul, celebraţi în ziua de astăzi, 29 iunie.

Iar legat de această mare preocupare a lui Isus, atât din faza pământească cât şi din faza cerească a misiunii sale de mântuitor, de a căuta ucenici de mântuit care să devină şi apostoli de vestit mântuirea sa până la marginile pământului şi până la sfârşitul veacurilor, trebuie să spunem că ea nu numai că nu s-a schimbat, dar ea continuă şi va continua până la sfârşitul veacurilor, cu noi şi noi invitaţi la mântuire şi la vestirea mântuirii. "De aceea, pe orişicine mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de mine înaintea oamenilor mă voi lepăda şi eu de el înaintea Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 10,32-33). Noi creştinii de astăzi suntem oamenii chemaţi de Isus pentru a primi harul mântuirii de la cruce, dar şi pentru a vesti bucuria acestei mântuiri oamenilor din timpul nostru.

Isus a înzestrat, înzestrează şi va înzestra continuu pe toţi cei chemaţi la mântuire şi la apostolat cu puterea de a fi pietre vii şi de nezdruncinat ale Bisericii sale; cu puterea de a-l lega pe diavol şi cu puterea de a dezlega de păcatele în numele său; cu puterea de a încuia iadul şi cu puterea de a deschide împărăţia cerurilor pentru toţi care o caută (cf. Mt 16,18-19).

Pe de altă parte, diavolul şi emisarii săi, care de la început au căutat să-i descurajeze pe oameni să primească chemarea lui Isus la mântuirea prin har şi la viaţa de apostolat, i-au prigonit, lovit şi ucis chiar şi pe sfinţii apostoli, Petru şi Paul, după principiul satanic: "Voi bate păstorul şi voi risipi turma" (Mt 26,31). Prigoana descurajatoare a fost semnul războiului pornit de satana şi de emisarii săi împotriva tuturor celor care caută şi primesc mântuirea prin har de la cruce şi împotriva tuturor acelora care devin apostoli ai acestei mântuiri. Deci, loviturile descurajatoare ale satanei şi ale acoliţilor săi contra ucenicilor mărturisitori ai lui Cristos continuă şi vor continua până la sfârşitul veacurilor; dar numai cel care va rămâne statornic până la sfârşit, în răbdare şi în vestirea mântuirii oamenilor din timpul său, numai acela se va mântui (cf. Mt 10,22-28).

Prima lectură ne spune că Irod, omul unealtă a satanei, după ce l-a ucis cu sabia pe Iacob Zebedeu, fratele lui Ioan, pentru cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, l-a arestat şi pe sfântul Petru, cu gând de a-l ucide şi pe el după sărbătoarea Paştelui iudaic. Numai că Dumnezeu veghează asupra aleşilor săi şi-i scoate din primejdie, cum spune psalmul responsorial de astăzi (cf. Ps34,7-8). Dumnezeu a trimis pe unul dintre îngerii săi fără număr, care l-a scos pe Petru din închisoare, chiar de lângă ostaşii de pază şi chiar dintre porţile încuiate ale închisorii (cf. Fap 12,1-11). Acest fapt este un simbol al însoţirii credincioşilor de către Dumnezeu pe drumul greu şi plin de primejdii al credinţei, dar este şi un simbol al cuvântului mântuitor al lui Dumnezeu care nu poate fi înlănţuit şi nici întemniţat (cf. 2Tim 2,9).

Lectura a doua ni-l prezintă şi pe sfântul apostol Paul pus în lanţuri în închisoare, tot de emisarii satanei şi tot pentru cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care nu poate fi pus în lanţuri sau oprit (cf.2Tim 2,9). Iată ce ne spune sfântul Paul cel închis pentru Cuvântul lui Dumnezeu: "Domnul mi-a fost alături şi m-a întărit, pentru ca predicarea mântuirii s-o audă toate popoarele. Şi aşa am fost salvat din gura leului. Domnul mă va salva din orice lucrare rea şi mă va mântui pentru împărăţia lui, cea din ceruri. Lui să-i fie glorie în vecii vecilor! Amin" (2Tim 4,17-18).

Din aceste acţiuni disperate ale diavolului şi ale emisarilor săi, care prigonesc, pun în lanţuri şi chiar ucid pe cei care primesc mântuirea şi misiunea vestirii ei, înţelegem cât de tare se teme diavolul de un creştin care a primit mântuirea şi a devenit apostol şi cât de periculos este un creştin mântuit devenit apostol pentru întreg iadul. De creştinul numai cu numele, de creştinul care nu-şi trăieşte vocaţia, de creştinul care tace şi nu-l mărturiseşte pe Cristos, diavolul nu numai că nu se teme, dar se bucură; pe acesta satana şi slujbaşii săi nu numai că îl lasă în pace, dar chiar îl ajută în atingerea planurilor lui rele, ajutor prin care îl afundă tot mai adânc în somnul patimilor şi în pierzare.

Fidelitatea totală faţă de Dumnezeu este semnul ucenicului şi al apostolului autentic. Această fidelitate a fost trăită mai întâi pentru Isus, care în timpul misiunii sale pământeşti nu a lucrat niciodată după propria lui părere, şi nici nu s-a bizuit numai pe forţele sale proprii. Isus s-a golit de sine, a lucrat dependent de Tatăl ceresc şi susţinut de el. Să vedem câteva declaraţii făcute de Isus în acest sens: "Fiul nu poate face nimic de la sine". "Eu nu pot face nimic de la mine însumi". "Vorbesc după cum m-a învăţat Tatăl meu". "Tatăl, care m-a trimis, el însuşi mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc". "Cuvintele, pe care vi le spun, nu le spun de la mine" (cf. In 5,19,30; 8,28; 12,49; 14,10). Dacă Isus a fost fidel Tatălui, dacă Isus s-a golit total de sine, dacă Isus s-a supus complet Tatălui ceresc, asta înseamnă că şi noi creştinii apostoli de astăzi trebuie să facem la fel.

Dumnezeu nu a permis nimănui abateri de la această regulă. Iată, două exemple prin care ni se cere să fim fideli harului mântuirii şi fideli vestirii mântuirii prin cruce.

Sfânta Carte ne spune că, atunci când Petru a venit prima oară la Antiohia (cf. Gal 2,11-21), el mânca împreună cu fraţii creştini proveniţi dintre evrei şi cu fraţii proveniţi dintre păgâni, fără nicio deosebire, deşi tradiţia iudaică nu-i îngăduia aceasta. După câtva timp, au venit în vizită la Antiohia nişte creştini din Ierusalim, creştini proveniţi dintre iudei, dar creştini care îl urmau încă pe Moise şi nu pe Cristos, pretinzând în mod fals că-l reprezentau pe apostolul Iacob (cf. Fap 15,24). Când au sosit aceşti creştini falşi la Antiohia, Petru, de frica lor, a încetat părtăşia cu cei din alte neamuri, alăturându-se lor. Procedând astfel, Petru tăgăduia marile adevăruri ale evangheliei, mântuirea prin harul lui Isus de la cruce şi egalitate între creştini. Exemplul lui Petru a fost urmat curând de alţii, între care şi Barnaba, colaboratorul lui Paul. Dându-şi seama de gravitatea acestei acţiuni, Paul l-a mustrat public şi fără menajamente pe Petru pentru făţărnicia lui dăunătoare credinţei şi astfel adevărul a fost restabilit.

Paul a făcut şi el o greşeală gravă, încercând să vestească mântuirea fără vestirea crucii. Cei care îl însoţeau pe Paul în misiunea sa apostolică l-au dus până la Atena, centrul cultural al lumii de atunci (cf. Fap 17,15-34). Puţini din generaţia sfântului Paul erau aşa de bine pregătiţi cultural ca el. Era în stare să citeze din marii poeţi, filozofi şi clasici ai grecilor, cum puţini membri ai Areopagului o puteau face. Pe când Paul, apostolul ales şi mântuit prin harul de la crucea lui Isus, stătea faţă în elitei academice de la Atena, a nădăjduit în mod greşit că poate să ajungă la sufletul învăţaţilor şi filozofilor greci şi să-i câştige pentru Cristos numai prin literatură, filozofie şi cultură umană şi fără predicarea crucii. Predicând din literatură şi din filozofie, el s-a pus pe sine în centru şi nu pe Cristos cel răstignit, aşa cum era normal. De aceea Paul, în loc de convertirea membrilor areopagului la Cristos, a găsit batjocură la adresa adevărurilor de credinţă şi batjocură la adresa lui de apostol chemat din sânul mamei sale. Bătăile cu pietre, loviturile cu vergi şi închisorile reci nu l-au durut atât de tare pe Paul cât l-a durut atitudinea dispreţuitoare acestor păgâni, pretinşi înţelepţi (cf. 1Cor 1,20-21).

Literatura, filozofia şi cultura, fără predicarea crucii, nu aduc rod în munca apostolică. Ele i-au adus apostolului Paul la Atena o înfrângere mare şi un eşec dureros. La Atena, Paul, cu excepţia lui Dionisie, a lui Damaris şi a încă câţiva, nu a lăsat nici o Biserică în urma lui; nu a realizat treziri spirituale şi nici convertiri în masă; nu a făcut minuni şi nu a trezit nici măcar revolte; nu a lăsat nici scrisori către atenieni şi nici nu a fost invitat să mai revină.

Dar la Atena, după oftatul amar a urmat o minune de iluminare pentru toată viaţa şi pentru întreaga Biserică. Paul şi Biserica n-au mai predicat niciodată fără cruce, fără Isus răstignit. Aşa a făcut Paul la Corint şi a urmat o mulţime nenumărată de convertiţi. "Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit" (1Cor 2,2).

Să nu credem cumva că ştiinţa şi cultura nu sunt de trebuinţă în misiunea de apostolat a creştinilor. Literatura, filozofia şi cultura sunt foarte utile şi necesare, dar fără înţelepciunea şi puterea divină a crucii, literatura, filozofia şi cultura singure nu convertesc inima şi nu aduc la credinţă pe nimeni. Însă ştiinţa şi cultura, puse în slujba evangheliei, puse în slujba înţelepciunii şi puterii crucii (cf. 1Cor 1,18), grăbesc convertirea şi aduc la credinţă chiar şi pe cei mai pretenţioşi dintre oamenii de mântuit.

După incidentele de la Antiohia şi de la Atena, sfinţii apostoli Petru şi Paul, deşi aveau cunoştinţe din multe domenii, au preferat predicile simple şi argumentate prin iubirea de la cruce. Iar concomitent cu Isus cel răstignit, sfinţii apostoli Petru şi Paul au predicat şi bucuriile veşnice ale împărăţiei cerurilor: "Acest glas minunat venind din cer l-am auzit noi înşine când eram cu el pe muntele cel sfânt" (2Pt 1,18). "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc" (1Cor 2,9).

Noi, creştinii de astăzi care continuăm munca sfinţilor apostoli Petru şi Paul, trebuie să ne să ne amintim de toate lecţiile transmise nouă de sfinţii apostoli Petru şi Paul, lecţii învăţate de ei de la Isus Cristos. Iată câteva lecţii pe care să le luăm astăzi de la sfinţii Petru şi Paul:

Pe lângă fidelitatea faţă de învăţăturile divine şi predicarea crucii, un mod eficace de a face apostolat împreună cu sfinţii apostoli Petru şi Paul este blândeţea. Să ne amintim de lecţia de blândeţe învăţată de Petru de la Isus. Când Isus a fost trădat şi arestat, Petru, sub impulsul firii, a scos sabia şi a ripostat. Dar Isus i-a reamintit: "Crezi că nu pot să fac apel la Tatăl meu ca să-mi pună la dispoziţie în acest moment peste douăsprezece legiuni de îngeri?" (Mt 26,51-53; In 18,10). Petru a învăţat lecţia, iar mai târziu le scria creştinilor: "Cristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să urmaţi îndeaproape paşii lui. Când era insultat, nu răspundea cu insulte. Când suferea, nu ameninţa" (1Pt 2,21-23). Prin blândeţe se câştigă mai multe suflete decât credem. Oare ce-i convertea pe tiranii păgâni? Blândeţea creştinilor!

Un alt mod eficace de a face apostolat împreună cu apostolii Petru şi Paul este facerea de bine celor aflaţi în dificultate. Creştinii apostoli, pe lângă faptul că mântuiesc suflete prin predică, ei câştigă suflete pentru cer şi prin grija faţă de fraţi şi în mod deosebit grija faţă de fraţii în credinţă (Gal 6,10). Isus însuşi le-a făcut bine orfanilor din Betania (cf. In 11,5). Isus s-a bucurat cu cei de la nunta din Cana (cf. In 2,2) şi tot Isus a plâns cu cei de la moartea lui Lazăr (cf. In 11,33-35).

Preluând exemplul lui Isus, sfântul Paul i-a îndemnat pe creştini "să se bucure cu cei care se bucură şi să plângă cu cei care plâng" (Rom 12,15). Fie în bucurie, fie în durere, să nu uităm să fim alături de fraţii noştri. Văzând ei că suntem bucuroşi împreună cu ei, se vor simţi încurajaţi (cf.Rom 1,11,12). Văzând ei că suntem aproape de ei în încercările lor, se vor întări şi consola (cf.1Tes 1,6; 3,1-3).

Un alt mod eficace de a face apostolat împreună cu Petru şi Paul este şi acela de a ne arăta buni faţă de cei care ne fac rău. În timp ce predicau în Filipi, Paul şi Sila au fost arestaţi şi bătuţi cu cruzime din cauza cuvântului divin. Apoi au fost aruncaţi în închisoarea dinăuntru, unde le-au fost puse picioarele în butuci. Se pare că chiar temnicerul i-a brutalizat. Pe neaşteptate însă a avut loc un cutremur în urma căruia Paul şi Sila s-au văzut dintr-o dată eliberaţi. Ce-au făcut ei în această împrejurare? S-au bucurat că aveau ocazia de a se răzbuna pe acel om? Nicidecum. Interesul lor sincer era de a face binele şi de a-l mântui pe acel om. Când temnicerul disperat era pe cale să se sinucidă, Paul şi Sila l-au chemat şi i-au vorbit cu iubire, astfel că temnicerul şi familia lui au primit mântuirea (cf. Fap 16,19-34). În mod asemănător trebuie lucrat şi în zilele noastre, "binecuvântându-i şi iertându-i pe care ne persecută" (Rom 12,14). Făcând aşa, după exemplul sfinţilor apostoli Petru şi Paul, vom mări numărul mântuiţilor şi al lucrătorilor pentru împărăţia cerurilor. Amin.

La mulţi ani şi asemănare cât mai fidelă cu sfinţii apostoli tuturor bărbaţilor şi femeilor care au în componenţa numelui, numele binecuvântat al sfinţilor apostoli Petru şi Paul!

Pr. Ioan Lungu