Reflecţie la duminica a V-a din Postul Mare

[altmariustotal catolic]

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20150385

Toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru (cf. Is 52,10).

Pregătirea catecumenilor pentru sfântul Botez şi a creştinilor pentru celebrarea sfintelor Paşti continuă. După o veche tradiţie, duminica a V-a din Postul Mare se cheamă "Duminica Patimilor". În această duminică, crucile şi statuile sunt acoperite cu un văl de albastru, simbolul sobrietăţii vieţii şi al pocăinţei pentru păcate, iar credincioşii sunt invitaţi să mediteze şi mai mult pătimirile şi moartea Domnului, care au adus lumii întregi, iudei şi păgâni, bucuria mântuirii.

Cu toate că această duminică se numeşte "Duminica Patimilor", ea continuă totuşi tematica bucuriei din duminica trecută, "Duminica Laetare", bucuria mântuirii pentru orice om care o doreşte şi o caută. În această duminică, deşi lectura a doua de astăzi ne vorbeşte despre strigătele de durere, despre lacrimile amare şi despre moartea lui Isus pe cruce (cf. In 12,20-33; Evr 5,7-9), totuşi Isus vorbeşte despre suferinţele şi moartea sa ca despre o "preamărire", ca despre o "victorie" asupra celor mai temuţi duşmani ai mântuirii omului, lumea rea şi diavolul, şi ca despre o "cauză de mântuire" pentru mulţi oameni (cf. In 12,23.31-32).

Isus şi-a asemănat astăzi suferinţele şi moartea sa cu suferinţele şi moartea "bobului de grâu". De ce şi-a asemănat Isus suferinţele şi moartea sa cu suferinţele şi moartea bobului de grâu? Pentru că bobul de grâu este aruncat în pământ pentru a suferi şi pentru a muri, nu pentru a dispărea, dar pentru a învia, pentru a se multiplica, pentru a rodi un seceriş bogat. Deci, aşa cum suferinţele şi moartea bobului de sunt o condiţie absolut necesară pentru a învia o fiinţă nouă, pentru a se multiplica şi pentru a rodi îmbelşugat, tot astfel suferinţele şi moartea lui Isus au fost o condiţie absolut necesară pentru a învia cu un trup glorios, pentru a se multiplica în multe alte boabe şi pentru a rodi spre viaţa veşnică (cf. Lc 24,46), asemenea unui bob de grâu, care suferă şi moare pentru a învia şi pentru a se înmulţi şi nu pentru a dispărea.

Iată pentru ce Isus îşi vede pătimirile şi moartea sa ca pe o "preamărire", ca pe o "rodire îmbelşugată", ca pe o "mare victorie" şi ca pe o "cauză de mântuire" pentru mulţi oameni. Prin pătimirile şi moartea sa, Isus va deveni mântuitorul tuturor oamenilor, evrei şi păgâni, mântuitorul tuturor păcătoşilor, mântuitorul tuturor popoarelor şi capul omenirii răscumpărate, care vor purta chipul său şi care vor fi fraţii să (cf. Rom 8,29-30). Acum înţelegem şi de ce Isus, deşi puţin tulburat ca om, îi cere Tatălui său ceresc această "preamărire" prin pătimire şi moarte: "Acum sufletul meu este tulburat şi ce să spun: «Tată, salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău! Atunci a venit o voce din cer: «L-am glorificat şi iarăşi îl voi glorifica»" (In 12,27-28).

Răspunsul Tatălui ceresc la rugăciunea fierbinte lui Isus de "preamărire" este o trimitere evidentă la cele întâmplate cu Moise în vechime, omul căruia Dumnezeu, pe muntele Sinai, i-a vorbit cu glas de tunet în faţa poporului, confirmându-i statutul de profet şi lider al naţiunii (cf. Ex 20,18-21). Astăzi Tatăl, răspunzând cu voce tare la rugăciunea fierbinte a lui Isus, l-a confirmat ca Fiu al său şi ca mântuitor al omenirii apăsate de păcat. De aceea, Isus a spus: "Nu pentru mine a răsunat acest glas, ci pentru voi" (In 12,30).

Isus, "bobul de grâu", va cădea în pământ pentru a rodi o recoltă bogată de suflete mântuite; pentru a rodi spicul noului popor ales al lui Dumnezeu format din toate popoarele lumii; pentru a da naştere unui nou popor de oameni care vor avea înscrisă Legea în inima lor; pentru a ridica un nou popor ales care va accepta şi respecta noua alianţă, aşa cum a anunţat profetul Ieremia în prima lectură (cf. Ier 31,32). Deci Isus s-a folosit de imaginea morţii bobului de grâu pentru a arăta că moartea sa nu va însemna sfârşitul lui, ci multiplicarea lui într-un nou popor de aleşi, format din toate naţiunile. Astfel că, de acum înainte, toate marginile pământului vor vedea mântuirea lui Dumnezeu (cf. Is 52,10).

Grecii care l-au căutat astăzi pe Isus să-l vadă şi să-i vorbească au constituit preludiul preamării sale de la cruce, când va atrage la sine pe toţi oamenii dăruiţi de Tatăl (cf. In 12,32; In 7,37), când va mântui pe toţi care îl caută din toată inima şi când va judeca lumea păcătoasă şi va birui pe diavol (cf. In 12, 31-32).

Grecii, renumiţi prin căutarea de înţelepciune (cf. 1Cor 1,22), astăzi s-au dovedit cu adevărat înţelepţi, pentru că, în timp ce iudeii l-au lepădat şi condamnat la moarte (cf. In 11,52), ei au venit să-l caute, ca să-i vorbească despre planul ucigaş al iudeilor, dar mai ales să-i vorbească despre nevoia lor de mântuire. Căutând mântuirea, ei au părăsit greşelile păgânismului şi s-au înscris mai întâi în iudaism. Şi pentru că iudaismul nu i-a mulţumit, l-au părăsit şi au venit la Isus, singurul mântuitor al lumii (cf. Fap 4,12). Asta da înţelepciune. Aceşti greci, venind la Ierusalim ca să se închine de sărbătoarea Paştelui, au primit harul de a-l descoperi pe adevăratul lor Paşte, pe Isus, care îi va trece de la moarte la viaţă, de la suferinţele pământului la bucuriile veşnice ale cerului.

Dumnezeu ne vrea şi pe noi şi pe toţi oamenii pământului la fel de înţelepţi ca aceşti greci, adică ne vrea lăsând erorile păgâne, ne vrea venind la Isus, ne vrea primindu-l pe Isus ca pe mântuitor al nostru personal. Iudeii credeau eronat că mântuirea se dă unui popor întreg pe bază de "descendenţă" din Abraham (cf. In 8,39), iar Isus a spus că mântuirea se dă "individual", pe bază de credinţă şi naştere din nou (cf. In 3,3).

Pe timpul lui Isus, poporul iudeu era sub jugul greu al romanilor, aşa cum acelaşi popor iudeu pe timpul lui Ieremia, care ne vorbeşte în prima lectură (cf. Ier 31,31-34), se afla sub jugul greu al babilonienilor. Profeţii falşi, în frunte cu Hanania, anunţau mincinos sfârşitul dominaţiei babiloniene în doi ani, şi iată că după şapte ani Babilonul era mai puternic ca oricând (cf. Ier 28,15-17). Şi pe timpul lui Isus profeţii falşi de la templu anunţau sfârşitul dominaţiei romane asupra lor; dar romanii erau încă foarte puternici. Armatele lui Nebucadneţar au trecut prin porţile Ierusalimului, pe care l-au distrus, au dat foc templului, iar pe mulţi evrei i-a dus în robie. Şi pe timpul lui Isus armatele romane erau deja în Israel şi distrugeau material şi spiritual, fizic şi moral, pe locuitorii ţării şi pe oamenii de la templu. La vremea aceea, Ieremia, profetul Domnului, era arestat şi închis în curtea templului. Acum Isus, adevăratul profet al Domnului, a fost lepădat de iudei şi condamnat la moarte (cf. In 11,52).

Ieremia, din groapa din curtea templului, chiar în timpul acestei vremi de necaz, a fost chemat şi trimis de Dumnezeu să le transmită evreilor nevrednici un mesaj de bine şi de încurajare. Mai exact, mesajul era cel cuprins în prima lectură de astăzi: Domnul va încheia o nouă alianţă cu ei; Domnul va pune Legea lui în inimile lor; Domnul îi va face iarăşi poporul său; Domnul le va ierta toate păcatele; Domnul nu-şi va mai aduce niciodată aminte de păcatele lor; şi Domnul îi va lua de mână şi-i va elibera din robia babilonică aşa cum odinioară i-a eliberat din robia Egiptului (cf. Ier 31-34). Aşa cum profetul Ieremia, din groapa din curtea templului şi din mijlocul necazurilor le-a adus evreilor de pe timpul său aceste veşti bune din partea lui Dumnezeu, tot astfel Isus, cel lepădat şi condamnat la moarte de mai marii iudeilor (cf. In 11,52), Isus, cel părăsit de mulţi, le-a adus astăzi evreilor şi păgânilor care zăceau în întuneric şi în umbra morţii, care erau condamnaţi la moartea şi osânda veşnică, cea mai mare veste bună posibilă: că el a fost trimis de iubirea lui Dumnezeu pentru a lua asupra sa păcatele şi osânda lor; că el avea să moară pentru ei la cruce; că avea să fie pus în mormânt asemenea bobului de grâu; că el avea să-i învie, că avea să le învingă toţi duşmanii, că avea să-i învie şi pe ei împreună cu el la o viaţă nouă şi sfântă, iar apoi îi va purta cu sine în paradis (cf. In 12,20-33).

Într-o parohie, trupul lui Isus de pe o cruce mare stătea gata să se desprindă şi să cadă. Parohul a chemat un meşter lemnar ca să-l prindă din nou pe Isus în cuie. Meşterul a venit, a fixat scara lângă cruce şi a urcat ca să-l prindă pe Isus în cuie. Ajuns acolo sus, s-a simţit dintr-o dată răscolit în suflet. Şi-a amintit dintr-o dată de credinţa pe care n-a mai practicat-o de multă vreme; şi-a amintit dintr-o dată şi de păcatele sale multe şi grele prin care l-a răstignit zilnic pe Isus. Durerea, căinţa şi dorinţa de îndreptare i-au cuprins sufletul. De aceea, trebuind acum să bată câte un cui nou în mâinile şi picioarele lui Isus, a început să plângă ca un copil şi a spus: "Nu pot face asta, părinte. Am făcut-o de prea multe ori înainte, iar acum nu o mai pot face. Chemaţi pe un altul". Şi, coborând de pe scară, a plecat acasă plângând, ca seara să revină la biserică pentru sfânta spovadă şi împărtăşanie, împreună cu toată familia.

Acesta este motivul pentru care Isus a refuzat să fugă din calea morţii. Dacă Isus nu ar fi mers la moarte, conform planului Tatălui, tot rodul muncii lui de până atunci l-ar fi cules satana; iertarea păcatelor nu s-ar fi realizat; spicul noului popor al lui Dumnezeu format din toate naţiunile de sub cer nu ar mai fi răsărit; alianţa cea nouă în sângele său nu s-ar fi realizat, iar mutarea noastră în fericirea cerului n-ar mai fi avut loc.

Se spune că un om sărac din Berlin şi-a petrecut aproape toată viaţa în sărăcie şi scormonind prin gunoaie. Dar iată că într-o zi, lângă mormanul de gunoaie în care scormonea, a sosit o maşină, iar din ea au coborât doi bărbaţi, un poliţist şi un oficial de la bancă. Aceştia i-au transmis că o rudă bogată de peste ocean, o rudă uitată de el, i-a lăsat la moartea sa o moştenire un milion de dolari şi că trebuie să meargă cu ei ca să o ridice. Crezând că e o farsă, a voit să o ia la fugă. Dar, în final, s-a lăsat convins, a mers cu ei, a primit banii şi şi-a schimbat total viaţa. Şi pentru unul fiecare dintre noi, sărmanii păcătoşii care scormonim prin gunoaiele lumii, Isus, fratele nostru uitat, a lăsat un testament şi o moştenire extraordinar de bogată în cer, o moştenire câştigată prin suferinţe şi moartea pe cruce, o moştenire pe care astăzi Biserica ne-o aduce la cunoştinţă prin lecturile de la sfânta Liturghie. Ar fi un mare păcat să refuzăm acest "testament de fericire veşnică", tocmai acum când suntem în necazurile şi durerile pământului.

Acesta a fost scopul venirii lui Isus în lume, scopul ajungerii la acest "ceas", scopul punerii lui în pământ ca "bobul de grâu", ca noi, poporul său, format fie din iudei, fie din păgâni convertiţi, să putem primi acest "testament" de bogăţie şi de fericire veşnică.

Crucea, suferinţa şi moartea repugnă omului păcătos amăgit de diavol, dar tocmai ele au rămas după păcat căile mântuirii. Când vom pricepe necesitatea crucii şi a morţii pentru mântuire şi le vom accepta ca Isus, ca apostolii şi ca toţi creştinii cei buni, abia atunci am venit cu adevărat la Isus. Sfântul Paul, după ce a fost bătut cu pietre la Derbe pentru evanghelia lui Isus, venind la Antiohia, a spus: "Trebuie să trecem prin multe încercări, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14,22).

Isus s-a folosit de imaginea suferinţelor şi morţii bobului de grâu pentru a arăta că atât moartea sa, cât şi moartea aleşilor săi, nu vor însemna nici sfârşitul lui şi nici sfârşitul celor care cred în el, ci vor însemna ajungerea la o viaţă nouă, fericită şi veşnică în împărăţia cerurilor.

Apostolul Paul, cel care a primit misiunea de a duce evanghelia la neamuri (cf. Fap 13,46-47), va folosi în predicile sale imaginea suferinţelor şi a morţii bobului de grâu pentru a vorbi oamenilor despre faptul că moartea creştinului, asemenea morţii lui Cristos, nu reprezintă sfârşitul existenţei, ci premisa necesară pentru a ajunge la învierea din morţi şi pentru a dobândi un trup nou, un trup duhovnicesc, asemenea celui avut de Isus după învierea sa (1Cor 15,35-49).

Johannes Joergensen (1866-1956), romancier, poet, dramaturg şi eseist danez, care abia la 30 de ani a intrat în Biserica Catolică, după ce s-a născut într-o familie luterană şi a crescut în ateism, a scris o frumoasă parabolă spre a-i întări pe creştini în suferinţe şi moarte. Iată parabola: "Într-o zi mohorâtă de toamnă, un ţăran, cu sacul sub braţ, a ieşit să semene grâu, împrăştiind boabe sub brazda proaspăt întoarsă de fierul plugului. După ce ţăranul a semănat, un bob de grâu, ca şi multe alte boabe semănate, se afla între două brazde de pământ negru şi umed şi a devenit teribil de trist, şi era chiar pe punctul de a cădea pradă disperării; bobul de grâu a început să îşi răscolească memoria pentru a găsi momentele cele mai frumoase din viaţa lui, când era bine protejat împreună cu fraţii pe un spic drept, apoi, când stătea îmbrăţişat cu ei în sac. În schimb, acum nu mai vedea decât singurătate şi suferinţă. Dar a doua zi a fost şi mai rău; când au trecut discurile pe câmp, s-a trezit într-un întuneric şi mai mare şi cu mult mai mult pământ deasupra şi apoi a apărut şi apa care i-a încreţit şi crăpat pielea. «De ce am mai fost creat, gemea el, dacă trebuia să o sfârşesc într-un mod atât de trist?» Atunci din adâncul pământului s-a auzit un glas: «Lasă-te cu încredere şi fără teamă în mâinile mele. Mori pentru a renaşte la o viaţă mai frumoasă». «Cine eşti?», a întrebat sărmanul bob, în timp ce o rază de speranţă începea să răzbată în el. «Eu sunt cel care te-a creat şi care acum vreau să te mai creez o dată». Atunci bobul de grâu s-a abandonat total voinţei Creatorului şi nu a mai ştiut nimic. Dar, într-o dimineaţă de primăvară, un mugure verde şi-a scos capul din pământul umed. A privit în jur uimit. Era chiar el, bobul de grâu, întors la viaţă a doua oară. Pe albastrul cerului, soarele strălucea şi păsările cântau. Revenise la viaţă cu inima plină de dorinţa de a creşte". Acesta este destinul fericit al oricărui om care vine la Isus şi care îşi predă viaţa în mâinile lui divine.

Dar mai este o parabolă care descrie soarta celor care nu vin la Cristos cu viaţa lor şi care nu vor să împărtăşească soarta lui. Iată şi parabola aceasta: "Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte s-a răsucit şi a reuşit să rămână pe vârful unui bulgare de pământ şi să nu ajungă sub brazdă. Atunci a început să se laude către altul căzut adânc sub brazdă: «Vezi, frate, tu zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tânjind după o rază de soare, după puţină lumina şi căldură. Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui». Dar, chiar în clipa aceea, o pasăre a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere. În schimb, fratele său de sub brazdă a încolţit peste puţin timp şi din micul grăunte ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu timpul, spicul deveni copt şi rodi".

Să nu uităm: "Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult" (cf. In 12,24).

Pr. Ioan Lungu