Reflecţie la duminica a 2-a din Postul Mare - Anul B - 2018

[altmariustotal catolic]

Cu Isus toate căile Postului Mare, chiar cea a crucii, duc la înviere şi la fericire veşnică.

După investirea lui Petru ca "prim apostol", ca "primă piatră a Bisericii sale", ca "prim păstor al turmei sale", Biserica şi după înmânarea "cheilor împărăţiei cerurilor", Isus a început să le spună deschis ucenicilor săi că trebuie să urce la Ierusalim, că trebuie să pătimească multe, să fie răstignit şi să moară (conform voinţei Tatălui referitoare la mântuirea noastră), dar că a treia zi va învia plin de slavă (cf. Mt 16,18-21). La această veste apostolii au rămas descumpăniţi şi pe moment n-au mai auzit şi cuvintele că el "va învia". De aceea, Petru, amăgit de "cel rău", a protestat şi s-a opus. Iar când Isus le-a mai spus ucenicilor săi că şi ei trebuie să-şi ia crucea şi să-l urmeze, căci cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde (cf. Mt 16,24-25; Mc 8,34-35) au fost descurajaţi cu totul. Acum parcă se îndoiau de divinitatea lui şi parcă le părea rău că l-au urmat. A fost numai o neînţelegere de moment a misiunii lui Isus şi a lor, misiune vestită deja cu mult înainte de către profeţi (cf. Is 53,1-12). Apoi nici Isus care nu lasă pe nimeni în îndoială, nu i-a lăsat nici pe ei, nici pe noi.

Chiar imediat după anunţul patimilor şi morţii pentru el şi pentru ei, Isus le-a spus ucenicilor săi că sunt unii dintre ei nu vor muri până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere (cf. Mc9,1). Iar după şase zile de la acest anunţ, Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus pe un munte înalt şi acolo şi-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare şi atât de albe cum nici un albitor de pe pământ nu le putea albi (cf. Mc 9,2-3). Era o pregustare a împărăţiei pe care a promis că unii o vor vedea chiar de pe pământ, dar şi o dovadă a dumnezeirii sale, şi o pregustare a învierii sale veşnic fericite pe care avea s-o împartă cu toţi cei care îl vor urma cu credinţă pe această cale.

Ascultând lecturile biblice de astăzi, unde ni se vorbeşte despre Isaac cel cruţat de la moarte prin jertfa unui miel nevinovat; de David cel scăpat de nelinişte, tristeţe şi moarte de Dumnezeu ca prin miracol; de apostolul Paul apăsat de sentimentul vinovăţiei, dar îndreptăţit de jertfa de bunăvoie a celui pe care îl prigonise; de Petru şi de tovarăşii lui apostoli răvăşiţi de teama de a rămâne singuri şi neajutoraţi, dar întăriţi de revelarea gloriei divine a lui Isus de pe Tabor, m-am gândit că pentru aceste lecturi nu este numitor comun mai sugestiv decât acesta: Cu Isus toate căile Postului Mare, chiar cea a crucii, duc la înviere şi la fericire veşnică.

Da, cu Isus care este Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl ca şi Duhul Sfânt, care are viaţa în sine (cf. In5,26), viaţă pe care o poate da şi lua înapoi când vrea (cf. In 10,30); cu Isus care ne iubeşte ca pe nişte prieteni (cf. In 15,13), deşi îi suntem păcătoşi, duşmani şi neputincioşi (cf. Rom 5,6.8.10); cu Isus care merge până acolo că îşi dă viaţa pentru fericirea noastră (cf. Gal 2,20), zic, împreună cu Isus toate drumurile noastre duc la mântuire şi fericire veşnică.

În timpul Postului Mare Biserica pune accentul pe drumurile noastre împreună cu Isus, drumuri care trec prin: post, rugăciune, fapte de dragoste, umilinţă, iertare şi facere de bine chiar şi duşmanilor, suferinţă, cruce şi moarte.

Ascultând şi auzind mereu că drumurile noastre împreună cu Isus trec aproape fără excepţie, aşa cum am spus mai sus, prin: post, rugăciune, fapte de dragoste, umilinţă, răbdare, renunţare, iertare şi facere de bine chiar duşmanilor, suferinţă, cruce şi moarte, ne vine parcă să întrebăm cu cântecul religios: De ce, Isuse, atâtea lacrimi? De ce, Isuse, atâtea bice? De ce, Isuse, aşa coroană? De ce, Isuse, aşa o cruce? De ce, Isuse, aşa o moarte? În credinţă, răspunsul este atât de clar şi atât de simplu: Pentru că pe aceste căi nu umblă satana şi acoliţii lui, ci numai Dumnezeu şi îngerii lui! Pentru că asupra oamenilor care umblă pe aceste căi, satana şi acoliţii săi nu au putere, însă are Dumnezeu. Dacă am înţeles asta am rezolvat scandalul suferinţei care a dus deja la căderea multora.

De aceea, Isus însuşi de la leagăn până la mormânt a umblat pe aceste căi: "Oare nu voi bea paharul pe care mi l-a dat Tatăl să-l beau" (In 18,11); Alt drum nu este, de vreme ce Tatăl a stabilit acest drum pentru "Fiul său preaiubit", de vreme ce Isus însuşi a urmat acest drum fără şovăire, de vreme ce pe acesta cale a putut ajunge la învierea lui şi a noastră, de vreme ce şi ne-a chemat şi pe noi pe acest drum: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine" (In14,6) şi de vreme ce însuşi Tatăl la schimbarea la faţă a lui Isus, ne-a zis: "Acesta este Fiul meu preaiubit: de dânsul să ascultaţi!" (cf. Mc 9,7).

Apostolii, care la început au protestat când au auzit de această cale a suferinţei, spunând: "Ferească Dumnezeu" (cf. Mt 16,22), atunci când au înţeles înţelepciunea tainei suferinţei prevăzută de sfatul divin încă din veşnicie (cf. Lc 9,31), taină pe care toţi profeţii o ştiau, au acceptat-o şi au trăit-o (cf. Fap 7,52), nu numai că nu mai fugeau de suferinţe, dar privind-o prin prisma învierii, se bucurau când sufereau ocară pentru Cristos (cf. Fap 5,41), se lăudau cu suferinţele (cf. 2Cor 11,23-33) şi se lăsau ucişi (cf. Fap 12,1-3), conştienţi fiind că: "Aşa cum sunt părtaşi ai suferinţelor lui Isus, la fel vor fi părtaşi ai mângâierilor lui (cf. 2Cor 1,7).

Mesajul schimbării la faţă a lui Isus este acesta: Aşa cum Isus urmând planul Tatălui a ajuns la gloria învierii, tot astfel orice ucenic urmând acelaşi plan al Tatălui împreună cu Isus, mergând pe calea lui Dumnezeu şi nu pe cea a diavolului, va ajunge şi el la glorioasa sa înviere. Abia acum înţelegem şi cântarea creştină care spune: "Preaiubitul meu e Domnul fără seamăn pe pământ, glasul lui e armonie, farmec e a lui cuvânt. Orice drum pe unde trece, de miresme-alese-i plin, câmpu-i mai frumos pe-acolo, cerul este mai senin. Dulcea lui înfăţişare plină e de farmec sfânt, mii de primăveri coboară dintr-odată pe pământ. Preaiubitul meu e Domnul, nimeni asemeni nu-i, cât aţi da de l-aţi cunoaşte ca să fiţi şi voi ai lui".

Sfântul Petru Damian (1007-1072), un orfan care ajuns episcop cardinal, pornind de la oferirea unei sfinte Liturghii cu un ban găsit, unul care a înţeles şi purtat încă din copilărie crucea împreună cu Isus, spunea: "Aşteaptă cu bucurie binecuvântarea care vine după tristeţe!" Da, cu Isus, totdeauna după durere vine bucuria, mai sigur de cum după noapte vine ziua, mai sigur de cum după nori vine seninul, mai sigur decât după frig vine căldura, căci se va întâmpla ca odată după toate acestea să nu mai vină nimic, dar nu se va întâmpla în veci ca după durere împreună cu Isus să nu mai vină bucuria cea veşnică.

Dar după efemera plăcere a păcatului, care înseamnă lepădarea lui Isus, totdeauna vine amărăciunea. Într-o scrisoare către un coleg de şcoală, sfântul Gabriel al Maicii Îndurerate (1858-1862), după ce l-a pus în garda împotriva primejdiilor seducătoare şi fatale ale prieteniilor rele, ale spectacolelor, ale lecturilor rele, ale distracţiilor lumeşti, încheia astfel: "Spune-mi, Filipe, puteam eu să-mi îngădui mai multe distracţii şi plăceri decât cele care le-am avut în lume? Ei bine, şi ce mi-a mai rămas din ele? Ţi-o mărturisesc, nimic altceva decât amărăciune". De aceea sfântul Ioan apostolul ne avertizează cu tărie: "Să nu iubiţi nici lumea, nici lucrurile din lume! Dacă unul iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el, pentru că tot ce este în lume, pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii nu vin de la Tatăl, ci de la lume. Şi lumea trece cu pofta ei; dar cine împlineşte voinţa lui Dumnezeu rămâne în veci" (1In 2,15-17).

Să spunem şi să facem ca psalmistul de astăzi: "Voi umbla înaintea Domnului pe pământul celor vii" / "Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului". Isus însuşi a cântat şi a împlinit acest psalm după noua celebrare pascală, înainte de a pleca spre Muntele Măslinilor (cf. Mt 26,30). În momentul acela, Isus îi mulţumea Tatălui, pentru că, în Euharistie, încredinţase oamenilor misterul răscumpărării lor. În Euharistie, Isus consumase oferta de sine adusă Tatălui pentru mântuirea tuturor şi, în mod tainic, celebrase, mai înainte de pătimire, "victoria şi triumful asupra morţii" (SC 6).

Moartea şi infernul sunt personificate, văzute ca nişte adversari fără scrupule, care îl strâng pe cel care se roagă, ca să-l facă să moară (cf. Ps 18,4-7). Euharistia şi Calvarul sunt izvoarele care ne întăresc şi ne arată cerul încă de pe acest pământ.

Fericitul papă Paul al VI-lea (1897-1978), făcând referinţă la Evanghelia acestei duminici observa: Ora pe care au trăit-o ucenicii pe Tabor a fost unică şi minunată, dar poate fi pentru noi una continuă şi obişnuită dacă ne vom fixa privirea pe faţa lui Cristos şi a Bisericii pentru a zări faţa ascunsă, faţa adevărată, faţa interioară a Domnului şi a trupului său mistic (21.02.1964).

În timpul celui de-al doilea război mondial, într-un sanatoriu de boli epidemice din Răsărit, era o soră miloasă care îngrijea bolnavii de holeră. După un timp s-a molipsit şi ea şi acum zăcea grav bolnavă. Singura ei speranţă, consolare şi fericire fiind Cristos pe care-l întâlnea zilnic în Euharistie. În fiecare dimineaţă un preot îi aducea Sfânta Împărtăşanie. Într-o dimineaţă părea să fie aţipită. Asistenta îi întinse braţul şi spuse: "Iată Mântuitorul este aici". Deodată bolnava se schimbă, îşi împreună mâinile, faţa ei iradia de fericire, era total transfigurată şi ochii ei se îndreptau spre sfânta Ostie ca şi cum ar fi văzut cerul deschis. Cu Isus pe calea suferinţei acceptate, vedem împreună cu Ştefan, cu această soră şi cu toţi cei asemenea lor, cerul deschis şi pregustăm încă de aici fericirea veşnică.

Închei cu îndemnul papei Francisc din predica sa de la deschiderea şi primirea tinerilor la ziua mondială a tineretului de la Rio de Janiero (2013), când spunea: "Atunci când se pregăteşte o mâncare bună şi vezi că lipseşte sarea, atunci tu "adaugi" sare; lipseşte uleiul, atunci tu "adaugi" ulei...". Şi noi când vedem că nu este credinţă, să adăugăm credinţă; când vedem că nu este speranţă, să adăugăm speranţă; când vedem că nu este iubire, să adăugăm iubire; când vedem că nu este lumină, să adăugăm lumina lui Cristos. Căci fără Cristos nu există credinţă, nu există speranţă, nu există iubire, nu există lumină, nu există viitor.

Ne întoarcem acasă cu aceste gânduri minunate: Cu Isus toate căile Postului Mare, chiar cea a crucii, duc la înviere şi la fericire veşnică. Umblăm cu Isus în: post, rugăciune, fapte de dragoste, umilinţă, răbdare, renunţare, iertare şi facere de bine, chiar duşmanilor, suferinţă, cruce şi chiar moarte, pentru că pe aceste căi nu umblă satana şi acoliţii lui, ci numai Dumnezeu şi îngerii lui; pentru că asupra oamenilor care umblă pe aceste căi, satana şi acoliţii săi nu au putere, însă are Dumnezeu. Umblăm pe aceste căi, pentru că ele ne conduc împreună cu Isus şi cu Maica sa preasfântă la gloria transfigurării şi învierii veşnic fericite. Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *