Reflecţie la duminica a 13-a de peste an - Anul C - 2016

[altmariustotal catolic]

"Tu, Doamne, eşti partea mea de moştenire" (Ps 15(16),2)! Duminica trecută, la Cezareea lui Filip, Isus şi-a anunţat programul misiunii sale de Mesia, program care cuprinde, pe lângă predicarea evangheliei, urcarea la Ierusalim spre pătimire, cruce, moarte şi înviere, pentru a aduce lumii o viaţa nouă şi libertatea fiilor lui Dumnezeu (cf. Lc 9,22). Dar tot la Cezareea lui Filip, Isus a definit şi viaţa ucenicilor săi, care este exact ca şi viaţa lui, o viaţă de slujire continuă a evangheliei, o viaţă de lepădare de sine, o viaţă de luare zilnică a crucii şi un drum continuu pe urmele lui (cf. Lc 9,23). Căci "dacă suferim împreună cu Isus, la sfârşit vom şi domni împreună cu el" (Rom 8,17; 2Tim 2,11-12). Oamenii liberi şi fericiţi ieşiţi din mâna lui Dumnezeu, prin păcat au devenit robi ai diavolului şi nefericiţi. Şi, aşa cum ştim, pentru a ne scăpa de robia la diavol şi de durere, Isus a părăsit cerul, a luat trupul cu slăbiciunile şi păcatele noastre, a mers cu ele la cruce şi moarte şi apoi, prin învierea, înălţarea şi glorificarea sa la dreapta Tatălui, ne-a eliberat de veşnica robie şi nefericire în care am căzut şi ne-a redat libertatea fiilor lui Dumnezeu. Dacă înainte de venirea lui Cristos, pe când eram robi, diavolul ne constrângea să păcătuim împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor, să părăsim calea lui Dumnezeu şi a dreptăţii sale, să uităm de viaţa veşnică şi bucuriile cereşti, să slujim numai trupului şi pământului, după pătimirile, moartea şi învierea lui Isus, toate aceste lanţuri ne-au fost luate şi noi am fost trecuţi de la ascultarea de diavol la slujirea plăcută a lui Dumnezeu, dar mai ales am trecut de la moarte şi osândă la viaţa şi bucuria veşnică. În Scrisoarea către Galateni, Agar cu fiul ei Ismael şi Sara cu fiul ei Isaac sunt prezentaţi de sfântul Paul ca simboluri ale sclaviei şi libertăţii, sclavie şi libertate care le sunt oferite şi astăzi oamenilor spre alegere. Datorită păcatului strămoşesc, fiecare om se naşte sclav la diavol şi la oameni, ca Ismael cel născut din roaba păcătoasă, Agar. Dar, datorită lui Isus Cristos, cel născut prin puterea Duhului Sfânt din Sara cea liberă, din Maria cea zămislită fără de păcat, prin învăţătura sa divină şi prin jertfa sa de la cruce, ne-a eliberat din condiţia de sclavi şi ne-a aşezat în starea libertăţii fiilor lui Dumnezeu, a fiilor care vor moşteni împărăţia cerurilor. De aceea, sfântul Paul în lectura a doua de astăzi ne spune: "Voi, fraţilor, ca şi Isaac, sunteţi copii ai făgăduinţei. Noi nu suntem copiii femeii roabe, ci copiii femeii slobode. Cristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei. Eu, Paul, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Cristos nu vă va folosi la nimic" (Gal 4,28-5,2). Tot în Scrisoarea către Galateni, sfântul Paul ne spune că, aşa cum s-a întâmplat atunci, cel ce se născuse în chip firesc, Ismael, prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, Isaac, tot aşa se întâmplă şi acum (cf. Gal 4,29). De exemplu, când în Vechiul Testament oamenii au reuşit să facă un cort, o arcă a alianţei şi apoi un templu pentru închinare, diavolul şi oamenii săi au prigonit pe cei buni, au profanat cortul, au furat arca alianţei şi au dărâmat templul. Dar acum, după învierea din morţi a lui Isus, când diavolul şi moartea au fost învinşi, Isus a făcut din trupul său înviat şi glorificat cortul, arca, templul şi locul nostru de închinare. De atunci, oricine vrea să se închine lui Dumnezeu o poate face liber în Isus Cristos, prin duh şi adevăr, căci diavolul şi acoliţii lui nu-l pot atinge. De aceea Isus nu i-a certat nici pe femeia samariteană şi nici pe samaritenii care l-au refuzat din pricina templului lor din Muntele Garizim şi nu le-a permis nici apostolilor să intre în polemici pe această temă (cf. In 4,20-24; Lc 9,51-55). Isus nu i-a certat nici pe evreii care ţineau la templul lor de piatră din Ierusalim, pe care l-au poleit cu aur şi l-au împodobit în odăjdii sfinte, dar care va fi distrus. Isus nu a intrat în polemici privitoare la nici un templul samaritean şi nici la templul iudeu, pentru că el ştia că prin moartea şi învierea lui avea să devină adevăratul templul al lui Dumnezeu (cf. In 2,19-22). Libertatea fiilor lui Dumnezeu, cu tot ceea ce implică ea în timp şi în veşnicie, este darul cel mai preţios a lui Isus mort şi înviat pentru noi. Libertatea fiilor lui Dumnezeu ne dă posibilitatea de a ne închina plăcut lui Dumnezeu, de a ne adăposti sigur în inima deschisă a lui Isus de la cruce şi de a sorbi viaţa veşnică din izvorul vieţii deschis în inima sa străpunsă. Datoria fiecărui om de mântuit este aceea de a se adăposti ca pasărea şi rândunica în inima şi în coasta străpunsă a lui Isus (cf. Ps 84,2-3), să se adape zilnic din izvorul vieţii care acum curge în Botez şi în Euharistie şi care ţâşneşte împreună cu el spre viaţa veşnică (cf. In 7,38). Dar, spre acest izvor al mântuirii ivit din coasta străpunsă a lui Isus de pe cruce, creştinul a primit chemarea şi misiunea de a-i aduce şi pe ceilalţi oameni care nu-l cunosc încă bine pe Isus şi nici mântuirea sa de la cruce (cf. In 19,34; Is 12,3). Am văzut în evanghelia de astăzi că Isus însuşi este preocupat ca toţi oamenii să-l cunoască şi să-l primească pe el ca singurul mântuitor, ca pe singura cale, ca pe singura poartă ce duce la cer. Şi preocuparea lui Isus pentru mântuirea oamenilor începe cu cei mai din urmă dintre ei, cu cei consideraţi eretici, cu samaritenii. În timp ce pe apostoli îi trimite înaintea lui pentru a-i pregăti pe samariteni ca să-l primească, Isus însuşi cheamă şi lămureşte mulţimile de oameni cu privire la primirea şi urmarea lui. Şi am putea spune că Isus ni se dă pe sine însuşi de exemplu, căci el a urmat chemarea Tatălui de a veni sărac în lume şi de a ne aduce mântuirea şi bogăţia cerului. El a fost în totalitate supus Tatălui, de la început şi până la sfârşit. El ar fi putut evita pătimirile şi moartea ascunzându-se în Galileea, dar el a luat cu hotărâre drumul spre Ierusalim, drumul spre cruce şi moarte. El s-a lăsat de bunăvoie la bunul plac al oamenilor care l-au refuzat, l-au respins, l-au trădat, l-au judecat şi l-au ucis. El a renunţat complet la voinţa lui pentru a împlini voinţa Tatălui său (cf. Lc 9,22). Oricine vrea să-l urmeze pe el trebuie să accepte ceea ce el însuşi a acceptat din mâinile Tatălui, adică crucea: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze" (Lc 9,23). Deci, pe când Isus era pe drum spre Ierusalim, unde urca de bunăvoie, fără teamă de cruce şi moarte, înainte de a se urca în corabie şi pentru a trece dincolo de marea Tiberiadei, un om l-a întâmpinat şi i-a zis: «Doamne, te voi urma oriunde vei merge. Isus i-a răspuns: "Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului nu are loc unde să-şi plece capul"» (Lc 9,57-58). Prin aceste cuvinte, Isus i-a spus că el este sărac pe pământ şi de aceea oricine îl urmează trebuie să renunţe la orice bogăţie, la orice confort şi chiar la orice odihnă. Dar tot prin aceste cuvinte l-a lăsat să înţeleagă că el este bogat în cer, acolo unde el are o împărăţie fericită, unde el îl va îmbogăţi şi ferici veşnic pe el şi pe toţi cei care îl urmează (cf. In 18,36). A rămas ca omul să decidă unde vrea să fie fericit şi bogat, pe pământ sau în împărăţia lui Isus. Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), marchiz prin naştere, pe care l-am sărbătorit pe data de 21 iunie, când a aflat că prin urmarea lui Isus sărac, curat şi ascultător până la moarte poate schimba titlul de marchiz de pe pământ cu titlul de fericit al cerului, a cedat imediat şi fără regrete titlul de marchiz fratelui său Rodolfo, şi a mers să-l slujească pe Isus curat, sărac şi ascultător în viaţa consacrată, dar şi pe fraţii lui Isus, care pe vremea aceea erau săraci şi bolnavi de ciumă. Astăzi Alois este sfânt şi "prinţ" al cerului. Al doilea om a fost chemat de Isus pentru a-l urma. Părea dispus într-un fel, dar voia ca mai întâi să facă altceva, voia ca mai întâi să-şi îngroape tatăl, fie deja mort, fie să aştepte până moare. Isus spusese deja: "Cine vine la mine şi nu mă iubeşte mai mult decât pe tatăl său, mai mult decât pe mama sa... nu este vrednic de mine" (Mt 10,37). El i s-a adresat lui Isus cu titlul "Doamne", dar, în realitate, s-a pus pe sine, dorinţele şi interesele personale pe primul plan, şi nu urgenţa vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, nu urgenţa scăpării a multor oameni de osândă şi pierzare, cum cerea Isus. Comentatorii biblici merg până acolo şi spun că cel care nu vesteşte împărăţia lui Dumnezeu este deja "un mort", pentru că cel care nu are grija lucrurilor şi făpturilor lui Dumnezeu, nu mai trăieşte pentru Dumnezeu. Sfântul Ioan Crisostom (347-407) a fost patriarhul Constantinopolului. Una dintre istoriile despre mărturia lui credincioasă relatează ocazia în care împăratul a dispus să fie arestat sub acuzarea de a fi creştin. Dacă Ioan Crisostom nu se lepăda de Cristos, atunci împăratul avea să îl expulzeze din imperiu. Răspunsul lui Ioan Crisostom la această ameninţare a fost că împăratul nu avea cum să facă lucrul acesta pentru că "lumea întreagă este împărăţia lui Dumnezeu". "Atunci am să-ţi iau viaţa". "Nu ai cum să-mi ei viaţa pentru că viaţa mea este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu". Ameninţat apoi cu pierderea averii, sfântul Ioan Crisostom a replicat: "Cu neputinţă, deoarece comoara mea se găseşte, împreună cu inima mea, în ceruri". Împăratul a mai făcut o încercare: "Atunci te voi izgoni de aici şi nu vei mai avea nici un prieten". Din nou, sfântul Ioan Crisostom i-a răspuns: "Nu ai cum pentru că eu am un prieten de care tu nu mă poţi despărţi. Tu nu îmi poţi face nici un rău". Sfântul Ioan Crisostom i-a spus pe drept lui Dumnezeu, "Doamne", căci l-a pus pe el şi evanghelia sa pe primul loc în viaţa lui. Cel de-al treilea om dorea să-şi ia un timp pentru a le spune rămas-bun celor dragi. Acestuia, Isus i-a spus: "Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu". Nu numai că de multe ori cei dragi au fost o piedică în urmarea lui Cristos, el avea numai o jumătate de inimă pentru Isus, iar cealaltă jumătate o păstra pentru altcineva. Acest om nu era pătruns de importanţa misiunii de ucenic al celui care a lăsat cerul şi acum mergea hotărât la moarte pentru mântuirea lumii. Prima lectură de astăzi ne spune că profetul Ilie, într-o astfel de situaţie, i-a permis lui Eliseu care era la arat cu plugul să-şi ia rămas bun de la ai săi (cf. 1Rg 19,19-20). Însă Isus a spus: "Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 9,62). Cuvintele lui Isus relevă faptul că împărăţia lui Dumnezeu este mai importantă decât orice altceva, chiar decât membrii familiei şi decât viaţa proprie. Mântuirea oamenilor şi împărăţia cerurilor nu pot aştepta. Mesajul lui Isus era mai important decât mesajul lui Ilie şi misiunea predicării evangheliei este mult mai urgentă decât ori ce altă misiune. Slujitorii lui Isus nu trebuie să fie asemenea plugarului care începe să are şi se uită înapoi tot timpul, căci cel care priveşte mereu înapoi va părăsi curând lucrarea. Deoarece Isus se afla aproape de cruce, omul trebuia să se hotărască ceea ce va face în continuare. Domnul nostru Isus Cristos este cunoscut prin predica şi misiunea sa de la om la om. În acest fel s-a făcut cunoscut şi în acest fel s-a dus şi vorba despre el. Numai păstorii au auzit vestea cea bună de la nişte îngeri. Numai magii au fost călăuziţi de o stea. Numai puţini au beneficiat de miracol. Aproape toţi ceilalţi ucenici ai lui Isus au aflat despre el prin vestirea de la om la om. Iar dacă dorim să fim eficienţi în câştigarea de suflete pentru Cristos, trebuie să le arătăm oamenilor că ne pasă de ei, căci aşa a făcut şi Isus. Nu scrie nicăieri că Isus s-a arătat unui om din senin şi i-a spus "Eu sunt Mesia!". Isus mai întâi le-a arătat oamenilor că îi pasă de ei, ajutându-i şi vindecându-i, şi abia după aceea le-a vorbit despre persoana şi împărăţia sa. Sfântul Paulin de Nola (354-431), sărbătorit la 22 iunie, fiu al unei familii senatoriale din Roma, a ajuns episcop de Nola, Italia, datorită virtuţilor sale şi prin aclamaţiile poporului, a urmat întocmai exemplul lui Isus. El şi-a folosit averea după voia lui Dumnezeu, adică spre binele săracilor, cărora le-a arătat că le pasă de ei. Iar când i-a chemat la mântuirea prin Cristos, au venit imediat. Dar fapta cea mai lăudabilă a fost că şi-a folosit viaţa proprie pentru eliberarea unui sclav, fiul unic al unei văduve sărace, răpit de vadali, când asemenea lui Isus s-a dat pe sine însuşi ca preţ de răscumpărare a acelui sclav aflat de două ori în pericol: un pericol de moarte fizică şi mai ales în pericol de moarte spirituală. Învăţătura lui Isus şi salvarea sufletelor au fost deasupra vieţii şi intereselor sale. Iată ce vrea Isus de la fiecare creştin, care pretinde că îl cunoaşte şi că îl slujeşte. De multe ori creştinismul a fost pătat de viaţa rea a acelora care l-au predicat. Interesele personale şi dorinţa de îmbogăţire au făcut din mulţi creştini, pretinşi misionari, mai degrabă nişte apostoli ai iadului decât ai lui Cristos. Căci mulţi băştinaşi ai triburilor sălbatice, când auzeau că vin creştinii cu "evanghelia", preferau mai degrabă să moară decât să se întâlnească cu lăcomia şi cruzimea lor. Isus ştia ce pot face cei care vin după el din interes şi fără inima schimbată, căci l-a avut pe Iuda care l-a trădat, dar i-a avut şi pe alţii care l-au abandonat, chiar la începutul muncilor apostolice. Versetul de la evanghelia de astăzi ne aminteşte de nişte ucenici entuziasmaţi la înmulţirea pâinilor, dar ucenici care l-au părăsit la primul cuvânt divin pe care nu l-au înţeles (cf. In 6,68). De aceea, el aşteaptă ca toţi ucenicii lui să fie asemenea lui Samuel, care deşi nu a înţeles prea multe din chemarea Domnului, a răspuns cu: "Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul ascultă" (1Sam3,9). Cristos vrea să domnească în inima noastră, fără nici un alt pretendent la tronul său din ea. Toate celelalte pasiuni şi interese trebuie să ocupe un loc secundar. Costul uceniciei, ca şi răsplata ei, sunt foarte mari. Este nevoie să dăm tot ce avem pentru a primi întreg premiul pus în joc. Apostolul Paul a dat tot ceea ce a avut şi a alergat în aşa fel că a câştigat premiul pus în joc de Dumnezeu, împărăţia cerurilor (cf. Fil 3,13-14). Care este ierarhia urgenţelor mele? Mai întâi eu, familia mea şi interesele mele? Sau mai întâi Isus, evanghelia şi mântuirea oamenilor? Sfântul Paul ne spune astăzi că, pentru libertatea de a-i sluji în primul rând lui Dumnezeu şi împărăţiei sale, ne-a eliberat Cristos prin pătimirea şi moartea sa la cruce (cf. Gal 5,1.13-18). Aşadar, să rămânem tari în libertatea noastră şi nu luăm din nou jugul sclaviei, nici de la păgâni, nici de la evrei, nici de la mentalitatea lumii. Noi am fost chemaţi la libertate; numai să nu folosim această libertate ca pretext pentru a sluji trupului şi intereselor pământeşti, ci să slujim cu iubire pe Dumnezeu şi mântuirea oamenilor! Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Rom 13,10). Şi care iubire de oameni este mai mare decât aceea de a le purta mântuirea lui Dumnezeu, prin Isus. Liberi de păgânism, liberi de ideile evreieşti, liberi de ideile greşite ale lumii, să-l urmăm pe Cristos, ducând fără zăbavă evanghelia mântuirii lui Dumnezeu tuturor oamenilor care o aşteaptă şi o doresc, şi să o ducem cântând cu psalmistul: "Tu, Doamne, eşti partea mea de moştenire" (Ps 15 (16),2)! Pr. Ioan Lun