Rebel fara cauza

[altmariusart]

miercuri, 17 martie 2010 http://www.revistamagazin.ro/content/view/7684/7/

Dincolo de timp, spatiu si prejudecati, nebunii frumosi ai artei se intalnesc intr-un club select, numai al lor. Atunci cand ma gandesc la Caravaggio, nu pot sa nu-l asociez unei astfel de bresle a revoltatilor, nu pot sa nu-l „imprietenesc” cu François Villon si cu James Dean. Toti trei au trait putin, dar nu la 220 si nici la 380, ci la tensiunea care zbarnaie deasupra caii ferate. Poetul Villon („Balada doamnelor de altadata”), actorul Dean („Rebel fara cauza”) si Caravaggio (vezi doar „Judith decapitandu-l pe Holofern”) fac parte dintr-o elita speciala, si anume aceea a rejectatilor de societate. Toti au avut probleme de comportament, legea fiind „o fraza de dansii inventata”. Sintagma „rebel fara cauza” ii defineste corect, dar sa nu uitam ca acela care a lansat-o a fost psihiatrul american Robert Lindner, in a sa carte „Rebel fara Cauza”, in 1944. Caravaggio nu a apucat sa implineasca treizeci si noua de ani (1571-1610) si a murit in conditii discutabile, ca si Eminescu. A fost milanez din nastere, dar s-a remarcat uluitor de repede la Roma si a innebunit pur si simplu iubitorii de arta din Napoli, Sicilia, Malta, acolo unde pasii sai de om fugarit de lege (pentru omor in legitima aparare) si coplesit de comenzi l-au purtat. Furibund, coleric si genial, Caravaggio a dat de pamant cu manierismul, parca scarbit de perfectiunea formelor, si a inventat de unul singur o noua arta: pictura dramatica Tenebrele sale, armonia culorilor inchise cu cele palide (folosite magistral pentru epiderma personajelor), luminile discrete si care imprastie mister si teama sunt elementele unei opere care te emotioneaza si chiar iti taie rasuflarea. Totul la geniul milanez este o scena cu reflectoare aproape stinse si personaje pline de vigoare. Dinamismul si tensiunea gestuala si a fizionomiilor au facut scoala in toata Europa: Rubens, Ribera, Rembrandt si Bernini au luat lectii de la acel nebun care lucra ca un sclav, zile si nopti fara intrerupere (ca si Michelangelo la Capela Sixtina), iar apoi hoinarea in cautarea petrecerilor. El insusi se purta ca un actor, cu sabie la sold si cu un fel de valet dupa el. „Nebunul” nu dorea sa impresioneze femeile frumoase, ci mai degraba galceava. Asa se face ca geniul cavaler de ocazie intra in conflicte violente si lumea il dispretuia. Dar nu si bogatanii, care intelesesera cu ce maestru au de-a face. Il enerva puzderia de comenzi si uneori fugea de ele. Nu-i pasa de bani, stia ca realizeaza lucruri memorabile, dar nu-l interesau bunurile, resedintele, onorurile. Spuneam ca a fost un rebel fara cauza. Pe langa tot arsenalul sau de personaj total neconventional (limbaj si gesturi), as mai adauga un „amanunt”. I s-a comandat o lucrare cu Madonna pentru o capela importanta din Roma, dar carmelitele (calugaritele) au admirat-o indelung si apoi au refuzat-o. De ce? Aflasera ca pentru Madonna ii pozase... o prostituata! De altfel, femeile usoare au fost deseori modele pentru el (se spune ca si concubine), insa si foarte multi barbati. Se vorbeste, in acest context, despre homoerotismul lui Caravaggio. Poate ca este adevarat (nu a avut nici o legatura stabila), dar nu la fel de evident ca la Michelangelo si Leonardo... Ce mai conteaza! Un om care poate picta o scena precum „Crucificarea Sfantului Petru” (2,3 pe 1,75 metri) parca nu este dintre noi. Agonia sfantului, rasturnarea crucii, chinul executantilor, totul este atat de real si ireal in acelasi timp, incat participi emotional fara sa vrei. Nu e putin lucru ca in dictionarele artei sa existe termenul „caravagesc”. PAUL IOAN