Răspunsuri oferite de pr. ic. stavr. Radu Brînză, Parohia "Sfântul Haralambie" Iaşi.
Părinte, ce recomandaţi din scaunul duhovnicului unui om cuprins de depresie?
În primul rând, trebuie spus că în spovedanie sunt trei prezenţe: a ta, în calitate de duhovnic, a celui ce se spovedeşte şi a Mântuitorului Hristos, Care, în mod tainic, dar real, este acolo. Aşa stând lucrurile, atitudinea ta ca duhovnic în spovedirea unui credincios trebuie să fie una responsabilă, smerită şi iubitoare. Responsabilă pentru că cel din faţa ta este într-un proces extrem de sensibil. E o chirurgie sufletească aici, omul este în mâinile tale. De tine depinde dacă el va trăi sau va muri. Smerită pentru că, prin prezenţa reală a Mântuitorului, îţi conştientizezi limitele, trebuie să fii într-o neîntreruptă stare de smerită rugăciune către Dumnezeu, întrucât de la El îţi iei puterea de a da răspunsul corect celui ce se spovedeşte. În fine, iubitoare, pentru că cel din faţa ta nu este un inculpat, iar tu un necruţător judecător, ci este un frate, asemenea ţie, pe drumul mântuirii. Pe acest drum ne aflăm cu toţii. Unii mai aproape, alţii mai departe de ţintă.
Deci, când ai la spovedit un frate aflat în depresie, trebuie mai întâi să-l asculţi. Omul aflat într-o astfel de stare e prăbuşit sub o povară cumplită: nu are cui să spună. De aceea, a năvăli peste el cu sfaturi din prima secundă este o greşeală. Cu multă răbdare, ascultă-i necazul. Dacă este atât de căzut, încât nici măcar nu poate să spună, atunci ajută-l, trage de el, să se deblocheze. Când ai reuşit să-l faci să-şi verse necazul, atunci trebuie empatizat cu bietul om şi abia de aici încolo dă-i sfat, dar să o faci în aşa fel încât să înţeleagă că-l înţelegi. E riscant să perorezi, să citezi din cărţi. Cartea trebuie să fie pentru tine ca duhovnic sursă de inspiraţie, nu neapărat de citare. Dacă reuşeşti să-i transmiţi că starea în care se află el nu e o stare străină ţie, atunci sunt mari şanse de recuperare.
Ar fi bine să treacă şi prin cabinetul psihologului?
Ca duhovnic, trebuie să ai decenţa de a-ţi recunoaşte limitele.
Mi-a plăcut ce a spus odată un mare psihiatru din ţara noastră: "Nu pot să înţeleg, după atâţia ani, de ce uneori bolnavul psihic nu reacţionează la tratamentul meu, dar reacţionează la rugăciunile unui simplu preot, de oriunde ar fi acela".
Avem aici o recunoaştere a limitelor. Aşa trebuie să gândească şi duhovnicul. Atunci când nu ai rezultatele dorite la cel depresiv, recomandă consultul medical.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius