Părinte, ne-aţi vorbit ieri despre lupta interioară a omului în timpul postului. Care sunt treptele urcuşului nostru spiritual?
Protos. dr. asist. Vasile Bîrzu, Catedrala mitropolitană din Sibiu
Duminicile din timpul Postului Mare descriu fiecare câte o treaptă a acestei restaurări a chipului divin din om până la realizarea deplină a asemănării, omul participând la această restaurare a propriei firi prin efortul urmării lui Hristos, "prin mişcarea raţională a minţii", care este însuşi chipul lui Dumnezeu din om. Slujbele Postului Mare sunt tocmai acest exerciţiu intens şi susţinut de "mişcarea raţională a minţii" după Hristos, mişcare care implică o luptă interioară, un război duhovnicesc dus cu mult discernământ în care se dărâmă cetăţile gândurilor rele ale vrăjmaşului şi se întăreşte tot mai mult Cetatea duhovnicească a sufletului. La fel, Canonul cel Mare e un efort de alegere raţională a binelui de rău, o mişcare raţională deci, care prin recapitularea faptelor bune şi rele ale neamului omenesc duce la restaurarea firii omeneşti din fiecare om care îl trăieşte ca mădular al Bisericii.
Ajungem, astfel, la finalitatea eclesială a războiului duhovnicesc purtat cu ajutorul slujbelor, nu doar omul ca persoană angajată în relaţie cu Dumnezeu întărindu-se şi îndumnezeindu-se, ci şi Biserica sau comunitatea credincioşilor care se roagă fiind văzută ca o Cetate salvată, păzită şi întărită prin acest război duhovnicesc purtat de credincioşii care se nevoiesc în post şi rugăciune.
Unde ne duc aceste rugăciuni?
Rânduielile liturgice şi ascetice din Postul Mare ţintesc, de fapt, recuperarea cât mai rapidă a stării harice necesare intrării şi înaintării tot mai profunde în starea de virtute. De exemplu, în prima săptămână a postului, rânduiala Bisericii îndrumă să se postească total până miercuri sau chiar până vineri, şi aceasta nu pentru că vrea Biserica să-i pună pe oameni să nu mai mănânce, ci pentru a recupera starea paradiziacă pierdută odată cu izgonirea din Rai declarată în Duminica lăsatului sec de la mâncărurile de dulce. E vizată atingerea acelei profunzimi a spiritului şi intimităţi a comuniunii personale cu Hristos descrise prin metafora "cămara de nuntă", în strânsă legătură la Sfinţii Părinţi filocalici cu o altă metaforă, "pământul inimii" şi cu lucrarea deprinderilor, obişnuinţelor sau habitusurilor virtuoase în suflet. Un citat din Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată legătura acestor metafore cu veşmântul sau îmbrăcămintea de lumină a sufletului pentru care luptă ascetul în post, aşa cum ne spune şi cântarea "Cămara Ta, Mântuitorule...". Explicând ce este cămaşa "mânjită" (spurcată) de pe trup (Iuda, 23) a păcătosului de care trebuie să ne fie milă, Sfântul Maxim face referire tocmai la aceste deprinderi şi obişnuinţe păcătoase care devin o a doua natură a omului ce se exprimă ca printr-o haină a sufletului, oarecum după înţelesul proverbului atât de răspândit conform căruia haina îl face pe om.
Astfel, conform Sfântului Maxim, "Cămaşa mânjită este viaţa întinată de multele greşeli ale patimilor trupului. Căci fiecare om se străvede ca dintr-o haină din purtarea lui în viaţă, fie că e drept, fie nedrept. Cel dintâi are viaţa virtuoasă ca o cămaşă curată, celălalt îşi face viaţa mânjită prin faptele rele. Sau poate şi mai bine, cămaşa mânjită de trup este deprinderea şi dispoziţia conştiinţei care dă sufletului o anumită formă prin amintirile lăsate de imboldurile şi faptele rele pornite din trup. Această deprindere, văzând-o sufletul ca pe o cămaşă mereu în jurul său, se umple de putoarea patimilor. Căci precum din virtuţile ţesute întreolaltă ne face Duhul o cămaşă frumoasă şi cinstită a nestricăciunii, la fel din patimile ţesute întreolaltă ne face trupul o cămaşă necurată şi mânjită, care arată prin ea sufletul, după ce i-a dat o altă formă şi un alt chip decât cel dumnezeiesc" ("Răspunsuri către Talasie").
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius