Ca toate cele ce se petrec in lume se intampla prin voia lui Dumnezeu si ca nimic nu are loc rara voia Lui, aceasta este limpede dintr-o necesitate logica: daca lumea nu este de sine statatoare si independenta, ci este creatia lui Dumnezeu, urmeaza in chip necesar si ca ea se va supune voii lui Dumnezeu, altminteri relatia cu Creatorul va inceta, si lumea fie va avea autonomie si ratiune, deci libertate si independenta, fie se va intoarce imediat la nefiinta, la nimic.
Totusi, intrucat cea dintai supozitie se dovedeste imposibila, iar a doua se anuleaza de la sine prin insasi evidenta lucrurilor, rezulta ca lumea se supune vointei lui Dumnezeu, fiindca, asa cum o dovedesc conceptiile filosofice, toate subzista si sunt pastrate in virtutea faptului ca sunt guvernate neabatut de o lege inteleapta si temeinica, ce nu poate fi lucrarea hazardului, ci cu adevarat lucrarea celei mai intelepte Minti, a unei Fiinte atotputernice, in stare sa sustina si sa le faca sa dainuiasca, prin reinnoire, pe cele care prin firea lor tind spre existenta, dar care sunt pururi stricacioase. De aceea creatia, pentru a exista, trebuie in mod necesar sa fie supusa vointei lui Dumnezeu, cata vreme ea nu poate exista prin sine.
Asadar vointa lui Dumnezeu tine lumea si o carmuieste. Nimic nu se intampla fara ingaduinta lui Dumnezeu, in afara dumnezeiestii Lui vointe. Toate deci exista prin dumnezeiasca Lui ingaduinta si bunavoire. Dar daca uneori cele ce se intampla nu par sa se raporteze la dumnezeiasca vointa, ca unele ce sunt antagonice bunatatii lui Dumnezeu, aceasta nu inseamna ca ele se intampla mai putin din voia Lui. intrucat Dumnezeu nu voieste nicidecum contrariul binelui, inseamna ca fata aparenta a unui lucru nu este cea adevarata, iar fata adevarata este in esenta buna. Daca simturile noastre se prezinta intr-un mod diferit, acest fapt trebuie atribuit alcatuirii organismului nostru, care primeste perceptiile senzoriale in mod diferit. Asadar sub acest aspect aparent se ascunde voia dumnezeiasca ce ocarmuieste toate si le calauzeste spre un scop oportun si rational, pe care mintea marginita a omului, nefiind in stare sa il descopere, il neaga si caracterizeaza cele petrecute drept rele si neplacute.
Totusi, intrucat lucrurile sunt cu totul diferite de cum par, omul este dator a le primi cu smerenie, ca fiind petrecute dupa voia si dupa ingaduinta lui Dumnezeu. Dar, daca Dumnezeu a iubit lumea mai mult decat isi iubeste o mama odraslele pan-tecelui ei, cum a propovaduit Dumnezeu prin Isaia, inseamna ca orice eveniment, indiferent de caracterul pe care il poarta, este bun, fiindca el se produce pai-deutic, pentru certarea si inteleptirea noastra: Domnul cearta pe cel pe care il iubeste si ca un parinte pedepseste pe feciorul care ii este drag.
Iar daca ceea ce s-a petrecut ni se pare un rau, aceasta provine din perceptia noastra gresita. Nici leacurile nu sunt rele, desi au un gust neplacut. Asadar toate cele ce i se intampla omului sunt bune, fie ca sunt multumitoare, fie intristatoare, fiindca ele au drept scop si contribuie la desavarsirea noastra. Dar I-a placut lui Dumnezeu sa ii incerce precum aurul in topitoare pe sfintii Lui, ca sa fie marturisiti asemenea cu El, ca unii ce sunt ziditi dupa chipul si asemanarea Lui. Si insasi dreptatea lui Dumnezeu cere plata pentru cele ce ni se intampla noua din voia Lui, fie placute, fie neplacute, de vreme ce este cu neputinta ca Dumnezeu cel drept sa ingaduie ca vreo nedreptate sa se intample fapturii Lui fie de la stihii, fie de la fiarele salbatice. Caci atunci s-ar socoti fie ca Dumnezeu este nedrept, ca Unul care ingaduie nedreptatea - de vreme ce nedreptate este ca o fiinta rationala sa patimeasca de la fiinte irationale si de la firea neinsufletita -, fie ca Dumnezeu nu ar putea impiedica lucrarea acestora, ceea ce iarasi ar fi de neconceput. Cu privire la plata, din voia lui Dumnezeu, pentru toate cele ce ni se intampla noua, si Sfintele Scripturi ne invata, cum am aratat si in introducerea noastra, ca nici un fir de par din capetele noastre nu se va clinti fara voia lui Dumnezeu. Si intr-adevar, cum ar fi cu putinta sa existe vreo putere independenta de voia lui Dumnezeu cand Dumnezeu este totul in toate!
Dar oare pentru ce intristarile noastre sunt atat de dese si atat de numeroase? Aceasta nedumerire ne-o dezleaga Sfanta Scriptura, care arata pricina patimirilor noastre - pricina care coboara pana la pacatul stramosesc - cand zice: Precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el. Prin urmare pacatul si moartea, pe care le-am mostenit, sunt cele dintai pricini ale chinurilor pe care le induram, fiindca pe de o parte pacatul, interpunandu-se ca un zid despartitor intre Dumnezeu si oameni, l-a instrainat pe om de Dumnezeu. Consecintele acestui fapt au fost intunecarea duhului si orbirea puterilor sufletesti, adica a puterii cunoscatoare, a celei voitoare si a celei simtitoare; si acestea, tocindu-se, cu greu l-au mai putut sluji pe om si au devenit pentru el surse a mii de intristari si dureri. Iar, pe de alta parte, moartea pe care am mostenit-o a semanat in noi stricaciunea, care s-a dezvoltat in noi, si, de-a lungul timpului, am vazut toate cate ne-au venit din aceasta dezvoltare si care, de vreme ce ne ameninta existenta, sunt dureroase si greu de purtat.
Asadar cea dintai si cea mai importanta pricina a intristarilor noastre este aceea pe care deja am enuntat-o la inceput, iar a doua o constituie starea noastra morala, care ne situeaza fie mai aproape, fie mai departe de Dumnezeu. Iar acest zid despartitor pe care l-a inaltat potrivnicia noastra fata de El pe toti ne-a departat de Dumnezeu, fiindca starea noastra, aproape a tuturor, era una de potrivnicie fata de Dumnezeu. Dar cand zidul despartitor a fost surpat de Hristos, deja totul s-a schimbat, fiindca Hristos nu numai ca a impacat neamul omenesc cu Dumnezeu, ci a intarit din nou sufletul omului prin lumina Lui dumnezeiasca, desi puterile sufletesti erau tocite. Asadar starea crestinilor poate sa se schimbe in functie de luminarea pe care o primesc prin credinta lor in Domnul nostru Iisus Hristos, fiindca El intareste puterile sufletului pentru a-i sluji acestuia fara greseala si pentru a-i da astfel mai putine necazuri de rabdat.
Necazurile si intristarile noastre depind in mare masura si de starea noastra morala si pot fi privite ca un efect al acesteia. Trebuie, asadar, sa fim cu luare-aminte la viata noastra morala si sa avem grija de relatiile noastre cu Dumnezeu, pentru ca si necazurile sa ni se imputineze si sa fie mai putin chinuitoare.
Trebuie sa ne purtam necazurile cu rabdare. Mai intai, fiindca, daca nu le rabdam, nu ascultam. Si nu numai atat, dar ne si prelungim chinurile. In al doilea rand, fiindca cel ce patimeste aici necazurile cu rabdare va primi rasplata in viata viitoare, caci prin rabdarea lui isi marturiseste cu fapta credinta in viata viitoare, care este credinta in Cel ce ne-a fagaduit-o.
Dar nu se cuvine oare sa filosofam asupra lucrurilor lumii acesteia, avand in minte vremelnicia intregii lumi si caracterul efemer al propriei noastre vieti, care este mult asemanatoare cu crinii campului, care traiesc si infloresc pentru o singura zi? Dar de ce am lasat deoparte cel mai important cuvant? Crestinul nu se cuvine sa se nelinisteasca pentru necazurile lui, fiindca Hristos ii ridica tainic povara, il despovareaza si ii daruieste mangaiere. Prin lucrarea Lui tainica, Hristos face sa izvorasca in inima credinciosului crestin credinta nestramutata in harul Lui izbavitor si ii da putere in lupta cu necazurile, ca sa rabde cu ne-patimire amaraciunile vietii si durerile patimirilor lui. Hristos picura in inima crestinului, aflata in suferinte si patimiri de tot felul, dumnezeiescul balsam, care topeste durerile. Crestinul nu trebuie sa deznadajduiasca in necazurile lui, fiindca nadejdea in Hristos este una dintre cele trei importante datorii ale sale. Trebuie sa rabde, fiindca pentru putine intristari si neca-zuri el va mosteni imparatia cerurilor, unde nu este intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit si fericirea cereasca.
Patimirile vremii de acum, zice Sfantul Apostol Pavel, sunt foarte mici in comparatie cu viitoarea slava ce se va descoperi: Caci socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi, slava aceea pe care a gatit-o Domnul celor ce II iubesc pe El, pe care ochiul nu a vazut-o si urechea nu a auzit-o si la inima omului nu s-a suit.
Asadar sa le rabdam pe acestea de acum si sa rabdam putin ca sa dobandim bucuria cereasca a dumnezeiestii slave. Sa meditam asupra lucrurilor lumii, ca sa devenim mai nepatimitori. Sa ne punem nadejdea in Dumnezeu, iar El, Care l-a vindecat pe paralitic, ne va da ajutor si noua, celor ce suntem in suferinta. Inca putin si, iata, harul Domnului va veni. Sa rabdam inca putin pentru imparatia cerului. Caci cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui!
Sfantul Nectarie din Eghina
(Extras din cartea Zece cuvantari la Postul Mare, Editura Sophia)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius