Anul 1918 a reprezentat uvertura apogeului izbânzilor diplomației românești. (Din păcate, după acel moment solar, traseul n-a mai fost în urcare, pierzându-se o parte din ceea ce s-a câștigat atunci. Nici măcar România Mare nu mai e la fel de mare…) Este, așadar, firesc să se omagieze acea izbândă istorică, doar că modul cum se sărbătorește 1 Decembrie 1918 coboară adesea în derizoriu, ajungându-se să se difuzeze până și reclama unei farmacii „care vinde medicamente în cinstea Marii Uniri”, la fel cum se bifează acțiuni impuse, ca înainte de 1989.
Realist – și nu festivist gen „Cântarea României” – cel mai potrivit a se aniversa anul 1918 este prezentarea unui bilanț pe sectoarele vieții în cei 100 de ani care au trecut. Colocviul de la Alba Iulia merge pe linia de normalitate, propunându-și să analizeze proza românească a acestui secol de literatură.
Așadar, dacă e să facem un bilanț pentru proza celor o sută de ani trecuți de la 1 Decembrie 1918, putem porni de la o anchetă a revistei APOSTROF: „În toamna anului 1918, doi tineri studenți români, care aveau să devină mari filosofi – Blaga și D.D. Roșca – intuind că sfârșitul războiului va duce la formarea României Mari, și-au făgăduit, ca proiect de viitor, să acționeze pentru sincronizarea culturii românești cu marea cultură europeană și pentru transformarea ei în cultură de valoare universală. Putem considera că ei vorbeau în numele sentimentului și atitudinii generației lor de vârstă și creație.
Astăzi, după o sută de ani de la proiectul sincronist și universalist al celor doi filosofi, putem să facem bilanțul și să evaluăm dimensiunea și starea culturii noastre. Ce credeți că s-a realizat din proiectul celor doi filosofi? Ce nu s-a realizat din această făgăduială măreață – și de ce? Mai suntem astăzi o cultură mică?”
Aș vrea să completez textul cu care am răspuns anchetei din revista Apostrof:
Simplul fapt că se pun aceste întrebări – și nu numai în Ancheta Apostrof – denotă un început de trezire din tabu-urile închistatului nostru festivism.
1. Din proiectul celor doi filosofi s-a realizat o cunoaștere mai largă a modelelor și tendințelor din cultura mondială. Cu întârziere, măcar parțial, dar s-a realizat. Ceea ce nu este puțin lucru! Bogăția aparițiilor editoriale, internetul, libera circulație ne-au făcut și pe noi receptori a ceea ce se creează, a ceea ce se caută în lume. Ceea ce nu este puțin lucru, doar că, pe lângă o multiculturalitate activă, există și o multiculturalitate pasivă. Deocamdată, nu prin ceea ce am putea oferi noi, ci prin ceea ce oferim noi, în ciuda entuziasmului din relatările de acasă, nu am devenit participanți reali la proiectul universalist sperat. Reușitele – câte sunt – țin de miracolul unor inițiative private.
2. Ceea ce nu s-a realizat din speranțele celor doi este participarea activă la concertul universal. Noi am rămas, așa cum am spus, doar în locurile rezervate publicului. Pentru a deveni participanți activi,penetrarea dintr-o parte în cealaltă are nevoie de anumite condiții (pe care le voi detaila la punctul 7).
3. Da, astăzi mai suntem priviți ca reprezentanți ai unei culturi exotice. Suntem repetenți la mesologiei, motivele sunt cele expuse puțin mai sus, iar consecințele ne arată unde ne aflăm cu adevărat. Din imitații nu se poate ieși din pluton, iar când se merge doar pe tradiții, oricât de strălucite, pe cumetrii și pe evitarea stricării jocurilor impuse de orgoliile momentului, totul se reduce doar la aplauzele care se aud… numai acasă.
Eu, debutând în anul 1969, am intrat în literatură la jumătatea intervalului analizat. Ceea ce știu din experiența acelor aproape 50 de ani, pot completa doar cu ceea ce am cunoscut indirect (prin lecturi, școală și interpretări) pentru perioada anterioară. Dar nu numai ceea ce am învățat în școală și facultate s-a schimbat în percepția actuală, dar și multe nume și opere obligatorii pentru atunci, au dispărut astăzi în uitare. La fel și interpretările.
În legătură cu proiectul sincronist și universalist sperat de cei doi filosofi, adică impunerea culturii (în cazul nostru, prozei) românești în concertul global, voi spune că relația dintre cultura națională și multiculturalitate depinde de mai mulți factori și nu se poate întâmpla în lipsa lor, așa cum am arătat într-un articol din Punctul criticii. În cele ce urmează, voi desluși cum se pliază proza românească a ultimului veac la acești factori:
-1. Cultura nu este una singură, doar multiculturalitatea pentru o anumită etapă a devenirii este una singură. (Aceasta include cunoștințe și deprinderi privind funcționarea sistemului politic, sentimente pozitive și negative față de acestea și judecăți de valoare privind sistemul.iiiMulticulturalitatea depinde, așadar, de o anumită cultură politicăînvățată (sau nu), acceptată (sau nu), impusă (sau nu) a diferitelor comunități distincte.
Proza românească, la fel ca și cultura românească, intra după Primul Război Mondial de sub influența preponderent franceză (în Vechiul Regat) și cea preponderent germană (în Transilvania) în faza accesării unor surse mult mai variate. „Anumita cultură politică învățată” a fost lovită de ingerințele naționaliste în perioada de dinainte de cel de al Doilea Război Mondial și de cele sovietice impuse, după cel de al Doilea Război Mondial. (Cu precizarea că editura Cartea Rusă a devenit o șansă, o școală extrem de benefică pentru prozatori.) Odată cu pătrunderea masivă a limbii engleze în viața cotidiană de după 1989, receptarea și influențele au devenit mult mai diverse.
– 2. Singură, limba comună nu este suficientă pentru a se putea vorbi de multiculturalitate. (S-a spus că până la mitul celebrei edificări neizbutite a Turnului lui Babel, nedespărțite de graiurile diverse, nici culturile să nu fi fost diferite. Asta deși, ulterior, s-a dovedit că nici Esperanto n-a reușit să unească iarăși culturile primordiale, așa cum nici „Noul Esperanto” – limba engleză – nu izbutește, în plin proces de globalizare, să anuleze particularitățile izvorâte nici din tradițiile și nici din prezentul locurilor.)
– 3. Nici singură limba comună nu duce la multiculturalitate, nici simpla cunoaștere a culturii universale, oricât de minuțios asimilată, nu duce la multiculturalitate. Aceasta, multiculturalitatea, înseamnă mult mai mult și, în primul rând, o integrare – însă nu o asimilare! –, o identificare în cadrul culturii universale. Care, în esență, trebuie nu numai cunoscută, ci și acceptată. (Din păcate, istoria ne oferă multe – mult prea multe! – exemple de neacceptare a culturii celuilalt, neacceptare dusă până la dorința de anihilare a celuilalt.)
În cazul literaturii, ca și al artei în general, exemplele de neacceptare în cadrul aceleiași culturi sunt la ordinea zilei. Din păcate, la noi, chiar și fără o anume presiune politică, neacceptarea a dus și duce la grave erori pe scările de valori. Dovadă că multe opere plasate la un moment-dat în vârf dispar cu totul puțini ani mai târziu, de obicei după ce dispare autorul. Dovadă că nu opera a fost cea care s-a impus, ci persoana. Tendință – vai! – foarte actuală și astăzi.
– 4. Abia începând cu permeabilitatea granițelor de tot felul, putem vorbi despre globalizare și în cultură. Iar progresele extraordinare ale tehnicii, micșorând drastic distanțele – de la suprimarea lor prin mijloacele de transport tot mai rapide și prin internet – chiar impun multiculturalitatea. (Așa că astăzi problema depinde de calitatea ofertei, dar și de managementul ei, de voința politică și de faptul că doar într-o lume cu un nivel apropiat de percepție etică intervine și înțelegerea comună a scărilor de valori, a binelui, a frumosului, a succesuluiiv. Abia de aici încolo putem vorbi despre o cultură națională integrată în cultura internațională.
Din nou, aceeași problemă: nu opera, ci autorul este cel ce se impune. De aici, de prea multe ori, o calitate profund discutabilă a ofertei cu care ieșim în lume. Numeroasele premii date reciproc între membrii aceluiași grup maschează ignorarea criteriilor estetice și, ca o consecință firească, împiedică pătrunderea unor valori autentice în circuitul global. Cunoscutele atacuri din interior împotriva unor candidați la recunoașterea internațională țin de maleficele ingerințe nu doar politice.
– 5. Astăzi, mai mult decât autoritățile, doar nivelul de înțelegere mai poate întârzia globalizarea vieții spirituale. (Abia după ce am convenit că multiculturalitatea este posibilă doar când constrângerile antiglobaliste ale naționalismului agresiv sunt îndepărtate, când nivelul de percepție a realității devine compatibil între diferitele națiuniv, putem vorbi despre un multiculturalism real și la suprafață. La suprafață, întrucât și în regimurile totalitare, în condițiile mijloacelor de comunicare moderne, ideile, scrierile, noutățile, viața însăși se strecoară pe deasupra granițelor. Și acolo unde, de pildă, internetul este limitat sau chiar interzis, apar întotdeauna fisuri în carapacea conservator tradițională, fisuri prin care se strecoară achiziții recente ale culturii.)
Preponderența în apreciere a omului (autorului) și nu a operei face ca proza românească să nu fie cunoscută „afară” decât prin relații personale și nu printr-o politică coerentă oficială bazată pe o scară reală de valori, scară reală de valori care la noi n-a fost și nu este niciodată acceptată.
– 6. Multiculturalismul are șanse de a se manifesta în mod real numai dacă această contaminare emoțională precizată încă de Lev Tolstoi se produce plecând din reședința creatorului și ajungând nealterată în locuințele receptorilor din cât mai multe și mai variate unități administrative. (Beneficiile sunt uriașe. Granițele cad, indivizii ajung să se cunoască între ei, națiunile să gândească într-un mod comprehensibil. Mai mult decât atât: multiculturalitatea naște nu numai cunoaștere reciprocă, ci și acceptarea celuilalt, apropiere binevoitoare, empatie – nu și identificare!).
O șansă într-adevăr: simpozioanele internaționale, târgurile de carte, vizitele reciproce în condițiile liberei circulații a persoanelor, antologiile ca antecamere a edițiilor de autor pot impune o operă. Lipsesc, deocamdată, încurajarea meseriei de traducător (mai ales a traducătorilor din limba română într-o altă limbă) și instituția agenților literari dispuși să promoveze literatura română.
– 7. Însă penetrarea dintr-o parte în cealaltă are nevoie de anumite condiții: în primul rând cunoașterea codului de comunicare (cunoașterea și înțelegerea similară a mesajelor, a vehiculului lingvistic în cazul scrierilor); tot în primul rând, condiții compatibile ale nivelului de educație (civică, etică, estetică, informațională); tot în primul rând, libertățile de informare și de proprie expresie; și nu în ultimul rând, transportatorii (traducătorii, criticii specializați, agenții literari și agenții celorlalți creatori autori și interpreți), „intermediarii”, cum îi numește van Tieghem. „Printre modalitățile schimburilor literare dintre două națiuni, trebuie să plasăm la loc de frunte intermediarii, care au ușurat difuzarea într-o țară și adoptarea de către o literatură a unor lucrări, idei și forme aparținând unei literaturi străine. Putem denumi acest gen de studii mesologie”. (Printre acești intermediari, van Tieghem delimitează indivizii, mediile sociale, saloanele literare, textele de critică, ziarele și revistele, traducerile și traducătorii și le analizează contribuțiavi. La noi, o parte dintre „intermediari” există, însă lipsesc două categorii, poate cele mai importante, deși neamintite de van Tieghem: este vorba despre criteriile exportului de cultură românească și despre agentul specializat (literar, muzical etc.). Fără acești doi „intermediari”, cultura română se păstrează tot la nivelul unei multiculturalități pasive, întrucât ceea ce exportăm noi din punct de vedere cultural încă se mai bazează pe ierarhii aberante, pe interese de grup, pe un program cultural al instituțiilor oficiale specializate moștenit din arhaicul nostru balcanism. Spre deosebire de munca agenților interesați de câștigul venit din cerere, tehnocrații sunt interesați de relații personale, neaducătoare de câștig nici material și nici de prestigiu. Pe lângă aceste vechi năravuri cvasioficiale, adevăratele succese – cele reale –repet că nu se realizează la noi decât prin relații personale. Astfel, astăzi, România nu are încă nici pe departe un prestigiu suficient pentru a putea impune singură un nume. Și oficialii nici nu știu cum să procedeze și nici nu par interesați de acest lucru.
(Literatura, la fel ca și sugestiile venite din celelalte arte, poate duce la un mod de a gândi și de a înțelege lumea nu în mod identic – pentru că „reprezentările sau sentimentele pe care le declanșează artistul sunt umplute cu experiența noastră” –, dar la o acceptare a celuilalt și o preluare de la celălalt, fie că este vorba de individ, fie că este vorba de națiune, dar, în primul rând, când este vorba de operă. La noi, nici referințele în presă prin aplaudări reciproce și nici învățământul nu vin în întâmpinarea unor recomandări credibile pentru sincretismul visat de Blaga și D.D. Roșca.)
– 8. Multiculturalitate pasivă și multiculturalitate activă.
I. Și prima dintre ele reprezintă un mare câștig: ea dovedește că populația receptoare a devenit aptă de a înțelege și de a se desfăta cu marile realizări ale lumii culturale, că este în stare să și le însușească, că a învățat să gândească în spiritul cel mai înaintat al contemporaneității. Toate acestea nu reprezintă puțin lucru, însă nu constituie decât un pas, o primă etapă. Pentru a se integra activ în cultura lumii este nevoie de un schimb de valori artistice validate și într-o parte și în cealaltă. Or, exportul de cultură românească prin instituțiile specializate ale statului suferă, deocamdată, de aceeași lipsă de criterii ca mai toate prioritățile și ierarhiile statuate la noi. Puternic subiectivă, coruptă, subliniat tributară găștilor, nu arareori politizată, oferta oficială în general rămâne cel mai des primită politicos și… atât. Cum, așa cum am spus, ceea ce s-a reușit în acest domeniu a pornit prin relațiile personale ale oamenilor de cultură, lucru ce nu poate compensa decât în mică parte politica culturală externă oficială a statului. Voi da un singur exemplu de maxim subiectivism în propunerile noastre de export cultural. Ca să nu fiu acuzat de subiectivism, voi oferi situația propunerilor românești pentru Premiul Nobel din 1920. Imediat după război, țările și-au format structuri complicate de desemnare a candidaților. Pentru literatură, Anglia l-a propus pe H.G.Wells; Germania pe Rainer Maria Rilke; Austria pe Franz Werfel; americanii pe Upton Sinclair, norvegienii pe Knut Hamsum, rușii ex aequo pe Merejkovski, Gorki și Korolenko etc. România pe… Alexandru Dominic (ca poet) și Gala Galaction (prozator). Mai știți ceva despre A. Dominic? Probabil că nu: nici că, după un debut literar considerat promițător, a dispărut într-o bandă de infractori din Occident. În schimb, scriitori români cu șanse reale în „competiția Nobel” au fost, în cei 100 de ani, „săpați” din interior.
II. Un al doilea motiv pentru care cultura română nu este cunoscută suficient – în ciuda abordării festiviste în presă a fiecărei ieșiri în lume a unui eveniment (atunci când mass-media găsește spațiu și pentru el…) – este că, dacă instituțiile specializate ale statului au rămas la mentalitățile de dinainte de 1989, nici inițiativa privată nu este pe măsura valorilor ce ar trebui promovate. Lipsa unor agenți literari interesați să câștige bani de pe urma scrierilor autorilor români, așa cum impresarii fac averi de pe urma sportivilor, în special a fotbaliștilor, reprezintă un imens handicap pentru penetrarea reală în lume a literaturii de calitate din România. (Care totuși există!) Agentul cultural este direct interesat – prin cota parte din câștig ce-i revine din contract – să promoveze ceea ce este acceptat și validat pe piața de artă. El preia de pe umerii autorilor managementul și marketingul, la care cei mai mulți artiști nu se pricep. Avantajele sunt nu numai reciproce, dar vin și în sprijinul deschiderii ușilor pentru întreaga cultură națională spre universalitate. Interesul direct rezultat din posibilitatea de câștig a agenților exclude exportul de valori culturale pe bază de cumetrii. (Acestea se dovedesc mereu că nu aduc bani nimănui.)
Într-o măsură copleșitoare, nici soluția emigrării autorilor nu a dus la succese palpabile. (Cu excepțiile care pot fi numărate pe degetele unei singure mâini, triumful aplaudat de acasă nu se aude decât tot acasă.)
Ar mai fi de adăugat și:
– 9. Multiculturalitatea se naște din conviețuirea indivizilor de diferite origini și nu din structurile suprastatale.
Un pericol încă prezent îl constituie așa-numita „cultură oficială”. Aceasta opune, de multe ori, cultura națională culturii universale. Pentru ca proiectul sincronist și universalist gândit de Lucian Blaga și D.D. Roșca să devină realitate, trebuie ținut cont că întotdeauna cultura universală are nevoie de un climat politic permisiv, de mijloacele tehnice necesare transmiterii valorilor, de respectarea evoluțiilor istorice, de relațiile geografice, de o bază educațională suficient de largă. Și, nu în ultimul rând, arta propune mereu noutăți pentru care nu numai specialistul trebuie să fie pregătit, ci și o cât mai mare masă de receptori.
– 10. Multiculturalitatea nu se constituie decât după legile hazardului, hazardul dictând valorile și etica vremurilor.
„O civilizație este, în același timp, permanență și mișcare. Prezentă într-un spațiu, ea se menține acolo, se agață de el timp de secole. Dar, în același timp, ea acceptă anumite bunuri pe care i le propun civilizațiile vecine sau îndepărtate și difuzează propriile bunuri în afara ei. Imitația, contagiunea acționează în aceeași măsură cu anumite tentații interne, împotriva habitudinii, a lucrului făcut dinainte, știut dinaintevii.”
În acest spirit, influențele culturale cunosc o dezvoltare dinamică. Multiculturalitatea, atunci când izbutește să adune culturile naționale, se comportă asemenea oceanului în care se scurg fără încetare ploile, râurile și fluviile: în veșnică mișcare, apa cea mare scoate la suprafață, după reguli impuse de o voință invizibilă, anumite vestigii din adâncuri, le lasă să se oglindească în soare și le înghite din nou. Astfel sunt celebrate morala, faima și capodoperele. Apoi oceanul scoate la iveală alte și alte minuni, multe dintre cele vechi trebuind să le lase locul. Văzute din diferitele direcții, toate primesc sensuri din experiența și din credința locurilor, sfârșind prin a se interfera. Când se întâmplă așa, multiculturalitatea devine însăși soarele în care se oglindesc morala, faima și capodoperele. Până la absorbția lor totală.
Voi încheia tot cu un citat din Lucian Blaga: „Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot așa de mult ca sângele și graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge și poporul.
De luat aminte!” Măcar după 100 de ani!
_____________________
i Din l. greacă, ce este la mijloc.
ii Gheorghe Schwartz, Relația dintre cultura națională și multiculturalitate, Punctul critic, nr. 3 (25) 2018.
iii Lain Mclean, coordonator, Oxford, Dicționar de politică, Editura Univers enciclopedic, București, 2001, p.120.
iv Aceste noțiuni nu rămân aceleași o dată și pentru totdeauna nici în interiorul aceluiași grup, nici în interiorul aceleași națiuni. De pildă, frumosul: idealul feminin din evul mediu și până astăzi s-a schimbat continuu – vezi tablourile castelanelor din ramele aurite de pe pereții palatelor, portrete plătite pentru a fi retușate după moda vremii, dar portrete ce astăzi nu mai îndeplinesc nici pe departe criteriile de frumusețe. Până chiar și ritualurile religioase atât de conservatoare, nu sunt scutite de modificări, de exemplu prin introducerea de mijloace tehnice moderne în slujbe. Iar succesul în viață…: un VIP este recunoscut astăzi mult mai des din rândurile artiștilor decât din cele ale unor profesii liberale, din rândurile acelorași artiști care până nu de mult trebuiau să urce pe scările de serviciu, alături de lachei, pentru a cânta la recepțiile nobilimii. Istoria a modificat radical aprecierile. De pildă, „contrareforma i-a reintegrat pe artiști în societate; romantismul îi va scoate din nou în afara ei”. (Jean Gimpel, Despre artă și artiști, Editura Meridiane, București, 1973. p. 101.)
v Între diferitele națiuni și nu doar între câteva elite, chiar dacă acele elite premerg și preiau împreună idei ce schimbă lumea cu consecințe și asupra celorlalți indivizi.
vi Paul van Tieghem, Literatura comparată, Editura pentru Literatură Universală, București, 1966, p. 132 ș. u.
vii Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Editura Meridiane, București, 1985, pp. 246-7.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius