Prorocul Ilie - model de credinta

[altmariustotal ortodox]

OCROTITORUL AVIATORILOR
Prorocul Ilie – model de credință

Astăzi, mai mult ca oricând, ducem lipsă de repere adevărate, de modele de urmat, de oameni religioşi cu experienţe şi trăiri adevărate, autentice, aşa cum au fost, de pildă, micii şi marii profeţi din Vechiul Testament. Prorocul Ilie, de altfel, la fel ca şi Iezechil, Ieremia şi Isaia, fac parte din pleiada marilor profeţi ai Vechiului Testament.

Venerarea Prorocului Ilie Tesviteanul este amintită încă din vremurile apostolice, dar sărbătorirea sa în calendarul ortodox datează din secolul al IV-lea. Biserica Ortodoxă a rânduit să fie sărbătorit pe 20 iulie, în fiecare an.

Despre viaţa Prorocului Ilie avem puţine informaţii. În Biblie, se spune că el evita aşezările omeneşti, trăind în pustie şi hrănindu-se cu firimiturile păsărilor cerului. Pustia în care a locuit se afla în apropierea pârâului Cherit, o regiune sălbatică, unde Ilie a fost hrănit de corbi. Dar, deodată, apa pârâului seacă şi Ilie se sperie, iar primul gând care îi vine este acela că Dumnezeu l-a părăsit. Nu trece mult timp şi Dumnezeu îi vorbeşte, îi spune să meargă la o văduvă din Sarepta Sidonului. Aşa cum a secat pârâul Cherit pentru Ilie, tot aşa poate seca izvorul duhului sfânt dinlăuntrul nostru dacă noi nu respectăm poruncile dumnezeieşti, dacă nu facem lucrurile plăcute lui Dumnezeu, dacă nu ducem o viaţă duhovnicească. Ilie era extrem de intransigent. A trăit şi a profeţit în sărăcie şi curăţie, fiind considerat un înger întrupat, având puterea să deschidă şi să închidă cerurile. Modul său de viaţă şi îmbrăcămintea semănau foarte mult cu cele ale lui Sfântului Ioan Botezătorul.

Fiind una dintre cele mai importante figuri ale Vechiului Testament, Sfântul Ilie a trăit în urmă cu peste 2800 de ani. Numele său simbolizează, în limba vechilor evrei, râvna pentru Dumnezeu, care avea să-l mistuie toată viaţa. Evreii cred despre el că nu a murit, ci că a fost luat la Cer şi se va întoarce într-o zi pe pământ, să restaureze triburile lui Israel. Unii evrei cred că Iisus Hristos a fost chiar Ilie revenit pe pământ.

Sfântul Ilie a fost ridicat la Cer în vârtej de vânt, într-un car de foc, tras de cai scăpărători, în timp ce mergea alături de Elisei, ucenicul său, captând în trecerea directă de la viaţa pământească la cea veşnică, o calitate care lipseşte omului: aceea de a zbura. El sfârşeşte aşa cum a trăit. În carul ascultării şi al supunerii faţă de Dumnezeu, tras de caii dragostei de Dumnezeu şi de oameni, el se înalţă spre cer. Este înălţat cu trupul. Dar nu este dat stricăciunii, semn că oricine crede în Dumnezeu şi ascultă de El nu moare, ci „are viaţa veşnică”.

Pe de o parte, Sfântul Ilie recomandă contemporanilor săi, dar şi nouă tuturor, râvna, dragostea şi slujirea adevăratului Dumnezeu. Stăruinţa în rugăciune a Sfântului Ilie are o importanţă deosebită, deoarece fără acesta nu sunt posibile cunoaşterea şi comunicarea cu Dumnezeu.

Pe de altă parte, Prorocul Ilie ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă împotriva idolilor, sub diferitele lor forme, a înfrângerii trufiei, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol, îndemnându-ne, totodată, la smerenie şi viaţă simplă. Apoi, Prorocul ne aminteşte de milostenie ca fiind cea care îi îmbracă pe cei goi şi îi hrăneşte pe cei flămânzi şi ne îndeamnă să facem şi noi asemenea lui, cu toate că acesta nu avea posibilităţile noastre materiale.

Ai grijă de nume!, aceste cuvinte ni le pune la suflet sfântul Ilie, adică să ducem o viaţă curată şi dreaptă, de la tinereţe până la bătrâneţe, pentru ca nimeni să nu ne reproşeze ceva sau să nu ne arate cu degetul. Iată, numele lui Ilie a pătruns în eternitate, a devenit un reper pentru generaţiile care au fost şi care vor trăi pe acest pământ până la sfârşitul veacurilor. Numele bun rămâne în veci, ne spune şi Isus Sirah în Cartea înţelepciunii: „Ai grijă de nume, că acesta îţi va rămâne mai mult decât o mie de comori mari de aur, iar numele cel bun în veci rămâne” (Isus Sirah 41, 15-16).

Prin mărturisirea şi trăirea vieţii, Ilie ne transmite trei elemente esenţiale: 1. Simplitatea. Sărăcia de bună voie, renunţarea la lucrurile materiale; 2. Fecioria. Castitatea. O viaţă curată închinată divinităţii; 3. Ascultarea cu râvnă de Dumnezeu şi oamenii trimişi de el.

O altă învăţătură folositoare de suflet pe care ne-o dă Sfîntul Ilie, nouă celor de azi, sunt cuvintele adresate poporului pe muntele Carmel: „Până cînd veţi şchiopăta cu amândouă picioarele?” (III Regi 18, 21). Care ar fi cele două picioare cu care mergem la Dumnezeu? Sunt credinţa şi faptele bune. Şi precum nu putem merge într-un picior, tot aşa nu putem merge la Dumnezeu numai prin credinţă, fără fapte bune. Să ne silim a păstra cu sfinţenie dreapta credinţă şi a lucra după putere faptele bune.

Una fără alta ne împiedică mîntuirea. Fără amândouă, şchiopătăm de ambele picioare şi nu putem urca scara mântuirii care ne duce la împărăţia lui Dumnezeu.

O caracteristică importantă pe care o întâlnim la prorocul Ilie este sinceritatea. El a căzut în genunchi în faţa lui Dumnezeu şi a spus: „Doamne, sunt un mare păcătos, dar în marea milostivire a Ta, ridică-mă şi fă cu mine ce voieşti Tu!”. Ilie nu ştia să mintă. Din păcate, pentru mulţi oameni din zilele noastre, minciuna a devenit o condiţie esenţială a existenţei. Sinceritatea a devenit o piatră preţioasă. Să încercăm, totuşi să urmăm calea lui Ilie, calea sincerităţii.

Aşadar, deşi lumea idolatră în care a trăit acest proroc nu se deosebeşte de a noastră, având aceleaşi păcate − necredinţa, idolatria, ura, mândria, silnicia, minciuna, răpirea bunurilor altuia, nedreptatea, desfrâul sub toate formele lui, iubirea de bunuri materiale, încrederea în bunurile pământeşti – noi avem, în el, nu numai un model, ci şi o şansă de a ne ridica la cer, dar nu oricum, ci mistuiţi de focul râvnei, al dragostei şi al slujirii lui Dumnezeu.

Prorocul Ilie ne dă o lecţie profundă de viaţă duhovnicească, demonstrându-ne faptul că atunci când credinţa este puternică, omul poate muta şi munţii, când omul are dragoste adevărată poate schimba lumea, iar atunci când rugăciunea este făcută cu suflet curat şi cu râvnă poate mişca mâna lui Dumnezeu. Ilie face o demonstraţie pe viu că există un singur Dumnezeu adevărat şi o singură credinţă adevărată şi, oricât ne-am strădui noi, oamenii, aceasta nu e o invenţie a omului, ci una lăsată, primită de la Dumnezeu, este un dar al lui Dumnezeu.Tot Ilie ne învaţă că atunci când aripile credinţei în zborul omului spre cer se rup, să ne aşezăm în genunchi pentru că aceştia au învăţat mâinile să zboare. Tot el a infiripat în inimile oamenilor dorinţa arzătoare de a se avânta spre înaltul cerurilor prin zbor, sădind în sufletul omului cel mai măreţ vis al omenirii – zborul.

Profetul Ilie face o demonstraţie reală, adevărată în timp şi spaţiu a faptului că Dumnezeu înfăptuieşte fără tăgadă toate promisiunile făcute, fie, personal unui singur om, fie comunităţii întregi. Iată ce îi promite Dumnezeu lui Ilie, atunci când îl trimite la regele Ahab: „Eu sunt hotărât să dau ploaie pe faţa pământului!” (III Regi 18, 1). Ilie s-a încrezut în promisiunea lui Dumnezeu şi a făcut întocmai ceea ce i s-a spus. Aşa ar trebui să facem şi noi, după modelul lui Ilie, să ne încredem în promisiunile lui Dumnezeu, pentru că El nu rămâne niciodată dator. Au fost situaţii când Dumnezeu a îndeplinit cererile oamenilor chiar şi după zece, douăzeci de ani, când aceştia îşi pierduseră orice speranţă, dar Dumnezeu nu a uitat. El îndeplineşte cererile noastre, atunci când e cel mai bine pentru noi şi nicidecum când am vrea noi. Dar totul depinde de sinceritatea noastră, de puterea credinţei noastre. Să nu ne îndoim niciodată de Cuvântul lui Dumnezeu. Să nu face aceeaşi greşeală ca şi Adam: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?” (Facere 3, 1). Pentru că îndoiala este în ea însăşi începutul de dublări, al duplicităţii, al păcatului.

Ilie ne spune destul de clar şi convingător că nu trebuie să ne mai pierdem vremea cu alţi zei, alţi dumnezei, cu alte credinţe, cu alte filosofii. Nu. Să ne luăm în serios şi responsabil rolul de creştini ortodocşi, deţinători ai dreptei credinţe.

Să nu ne temem de nimeni şi de nimic, ne îndeamnă prorocul Ilie, pentru că în lucrarea noastră nu suntem singuri. Atunci când Ilie se plânge la Dumnezeu că e bătrân şi neputincios şi că el trebuie să vorbească preoţilor, Dumnezeu îi spune că nu este singurul drept din ţinut şi că mai sunt şapte mii de bărbaţi. Cu toate acestea, pârâul Cherit a secat şi Ilie nu a mai avut de unde să bea apă. De ce a secat Dumnezeu pârâul Cherit? Ilie a uitat să-i mulţumescă lui Dumnezeu pentru apa şi hrana oferită la pârâul Cherit. Să nu uităm să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, pentru că altfel ne vom trezi într-o zi fără nimic, nici apă nu vom avea. Nici să ne punem nădejdea în puterea noastră, nici în lucrurile materiale, nici în serviciu, nici în funcţii şi măriri, nici în sănătate, ci să ne încredem cu totul în Dumnezeu. Mare lucru este pentru acei credincioşi care ştiu să mulţumească şi pentru mult, dar şi pentru puţin. Dumnezeu nu ne va părăsi, dar să nu uităm să mulţumim, după cum spune şi psalmistul: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui” (Psalmul 102, 2). Să nu ne temem de nimic pentru că Dumnezeu ne poartă de grijă chiar şi în toiul necazurilor. Acest adevăr îl experimentează şi prorocul Ilie lângă pârâul Cherit, atunci când acesta seacă şi peste tot era foamete, nu exista practic nicio sursă de supravieţuire, în acele momente grele, Dumnezeu îi trimite nişte corbi lui Ilie pentru a-l hrăni. Mare şi mununată este taina lui Dumnezeu.

Profetul Ilie, prin experienţa vieţii trăite de el şi din experienţa cu divinitatea, vrea să ne spună foarte limpede că experienţa personală trăită de către fiecare în parte este necesară şi esenţială pe cale îmbunătăţirii duhovniceşti, dar şi un reper sigur că vom ajunge la destinaţie, la mântuire. Putem învăţa excelent din experienţa trăită personal, dar putem acumula cunoştinţe şi din experienţele altora, din ceea ce vedem, auzim, simţim, zilnic. De pildă, când vezi un om beat pe stradă, acesta îţi dă experienţa beţiei, dacă vezi un om trist şi înlăcrimat, acesta îţi împărtăşeşte din experienţa mâhnirii, dacă vezi un om evlavios, smerit, milos, acesta îţi dă experienţa smereniei etc. Să nu trecem nepăsători pe lângă toate acestea, ci să luăm aminte, pentru că nimic nu este întâmplător şi niciun fir de păr nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu.

Ilie ne îndeamnă să avem curajul mărturisirii credinţei adevărate. El, mai mult ca oricare dintre proroci şi asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, dă dovadă de zel misionar, de om înflăcărat, de implicare totală şi propăvăduire fără compromisuri.

Să nu ne temem de moarte este un alt îndemn al prorocului Ilie. El a învins moartea şi s-a urcat la cer, cu trup cu tot, într-un car de foc cu patru cai albi care scoteau foc pe nări. Elisei, ucenicul lui a fost de faţă la această răpire la cer. Moartea este – şi va rămâne, totuşi – una dintre originile istoricităţii şi ale identităţii ontologice ale omului. De altfel, unul dintre sensurile principale ale filosofiei şi ale înţelepciunii greceşti a fost aceasta: filosofia este pregătirea demnă pentru moartea umană. „Moartea nu este un fenomen, ci o pregătire a omului pentru ceea ce urmează. Noi, creştinii ortodocşi, cunoaştem că sufletul omului nu moare, ci se transformă dintr-un mod de existenţă în altul, ştiut numai de Dumnezeu. Moartea este relativă, e o punte de trecere dintr-o stare în alta. Noi credem în învierea morţilor şi în propria noastră înviere”, ne precizează regretatul mitropolit Bartolomeu Anania.

Ilie ne îndeamnă să luăm atitudine, să fim revoluţionari şi eroi în faţa nedreptăţilor vremurilor în care trăim, să nu stăm nepăsători, indiferenţi, să nu fim laşi. El adună pe muntele Carmel tot Israelul şi îşi pune viaţa în pericol. El se „luptă” cu opt sute cincizeci de profeţi falşi. El porunceşte Cerului şi cade foc din cer. La porunca lui plouă. El este primul meteorolog al lumii şi primul cosmonaut al Împărăţiei Cereşti. Ilie a rămas în mentalitatea colectivă ca un erou popular.

Profetul Ilie este un model de comuniune cu Dumnezeu. Este bine să ascultăm vocea lui Dumnezeu şi să vorbim cu Dumnezeu, ne spune Ilie. El ascultă glasul dumnezeiesc care îl întreabă: „Ce faci Ilie?”, iar acesta răspunde: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot...!” (III Regi 19, 10).

Ilie ne îndeamnă să fim milostivi, să luptăm împotriva păcatului lăcomiei, care în zilele noastre a căpătat proporţii uriaşe. Să nu ne gândim numai la noi şi la familia noastră. Să facem şi noi asemenea lui, cum a făcut el milostenie în casa văduvei din Sarepta Sidonului.

Ce ne mai învaţă Sfântul Ilie? El ne sfătuieşte că trebuie să avem tot timpul mintea la Dumnezeu. Fie că mergem, fie că stăm, atât în aer (avion), cât şi pe pământ, indiferent ce am face, mintea noastră să fie la Dumnezeu, pentru că la judecată când vom fi întrebaţi: „Tu, pe unde ai umblat până acum?”, noi să putem răspunde cu calm, cu voie bună şi cu înţelepciune aşa: „Doamne, Dumnezeul meu, eu pe unde am umblat, gândul mereu la Tine l-am avut!”.

„Fugiţi din calea duşmanului!”, ne îndeamnă porocul Ilie. El a fugit din calea regelui Ahab, ascunzându-se. De ce? Sunt momente în viaţă, când trebuie să eviţi confruntarea directă cu duşmanul sau cu o persoană care îţi aduce supărare. Este nevoie de un repaus, se şi spune că timpul le rezolvă pe toate. Nici deciziile importante nu se iau la supărare, ci după un anumit timp, când ai pitrocit bine problema, pe toate feţele. De pildă, te ceartă şeful pentru un anumit lucru, nu te apuci şi răspunzi direct la provocare, ci fugi, îţi faci altceva de lucru. De aceea, pentru a păstra pacea nu e potrivit să răspundem la rău cu rău, pentru că nu iese bine, mai bine nu răspundem şi aşteptăm să treacă „norul”.

Nu vă temeţi de vremurile pe care le trăiţi, nici pentru cele ce vor veni, pentru că nu se va întâmpla nimic fără voia lui Dumnezeu, ci mai degrabă practicaţi virtutea, ne îndeamnă Profetul. Ilie a trăit o viaţă simplă, modestă şi virtuoasă. Să ne rugăm, nu numai pentru noi şi familia noastră, cum, practic s-a înfiripat în lume conceptul potrivit căruia „nouă să ne fie bine!”, ci pentru întreaga lume. Să ne ajute Dumnezeu să trăim şi noi viaţa lui Ilie. Amin.

O altă învăţătură care se desprinde din viaţa trăită de profetul Ilie este aceea că orice păcat înfăptuit de către un om este adus la cunoştinţa lui Dumnezeu şi că niciun păcat nu rămâne nepedepsit. Păcatul este călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, prin cuvânt sau prin faptă, a voii lui Dumnezeu. Sunt mulţi oameni care fac anumite păcate în ascuns, adică spun ei că nu i-a văzut nimeni, nu ştie nimeni. Orice păcat este cunoscut de Dumnezeu. De pildă, în Vechiul Testament avem ca exemplu pe Acan, o căpetenie din oastea lui Iosua care a ascuns din prada de război: o haină frumoasă, aur şi argint. A făcut o groapă în cortul său şi le-a ascuns şi acum el stătea liniştit că nimeni nu l-a văzut. Nimeni în afară de Dumnezeu. În Noul Testament ni se spune direct, fără ocolişuri şi destul de grav: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).

Aşadar, prorocul Ilie este stăpânul zborului, pentru că nimeni înaintea lui nu s-a gândit că va zbura vreodată cu un car tras de patru cai şi stăpânul fenomenelor meteorologice, pentru că nimeni până la el nu s-a gândit la faptul că omul poate influenţa, într-un fel sau altul, tot ce ţine de domeniul meteorologic. Iată, astăzi se vorbeşte tot mai mult de un anume război meteorologic. La această idee s-a gândit şi pilotul şi scriitorul Antoine de Saint-Exupery, atunci când a făcut această mărturisire: „Când găseşti un diamant care nu-i al nimănui, e al tău. Când găseşti o insulă care nu-i a nimănui, e a ta. Când ai cel dintâi o idee, o brevetezi, e a ta. Aşa că eu sunt stăpânul stelelor, pentru că nimeni înaintea mea nu s-a gândit vreodată să le stăpânească.” Nu întâmplător, prorocul Ilie a fost desemnat ocrotitorul aviatorilor.

Profetul Ilie a rămas întipărit în conştiinţa oamenilor, din toate timpurile, nu ca un geniu, nu ca un mare om de ştiinţă, nu ca un mare înţelept, nici ca un mare erou civilizator, ci pur şi simplu, ca un trăitor adevărat, autentic al Cuvântului lui Dumnezeu în adâncul sufletului.

Comandor (r) Ştefan Popa